Cât de importantă este autoevaluarea pentru copii?

Viața școlii, ca și viața socială în general, se află sub semnul valorizării și aprecierii. Pe parcursul școlar, educațional și profesional, fiecare dintre noi ne-am supus procesului evaluării, iar statutului profesional precum și produselor noastre profesionale le sunt conferite sau atribuite valori. Valorizarea activităților umane și a rezultatelor acestora este procesul prin care instituim ierarhizări, facem aprecieri care conduc la certificarea abilităților și competențelor noastre, la stabilirea nivelului acestora și care determină încredere în forțele proprii, sentimentul autoeficacității și o stare psihologică de bine. Statutul social și evoluția în carieră sunt determinate de certificarea și validarea competențelor deținute.

Deplasarea accentului de la evaluarea care măsoară, notează, sancționează, clasifică, la evaluarea care măsoară, apreciază, reglează, motivează, are efecte puternice asupra învățării și asupra personalității elevilor. Prin activitățile educative, evaluarea este menită să realizeze cunoașterea și aprecierea schimbărilor produse de elevi în toate planurile personalității lor (intelectual, afectiv, psihomotor, al capacităților creative etc.).

Cuvântul “evaluare”, și mai ales “notare”, generează stres, emoții, frică, atât din partea elevilor, cât și, trebuie să recunoaștem, din partea profesorilor. Și unii și alții sunt, de cele mai multe ori, nemulțumiți că nu au fost evaluați corect. Sarcina aceasta este într-adevăr foarte dificilă. Oricât ne-am strădui, nu reușim să fim în totalitate obiectivi în evaluare și notare. Întotdeauna intervin diferiți factori care perturbă corectitudinea evaluării.

Însă noi, cadrele didactice, dacă suntem evaluate și notate incorect, găsim diferite “soluții” de rezolvare a acestor greșeli pe care le-am costatat (expunerea propriilor argumente, contestații, violență verbală etc.) . Dar școlarul mic ce “soluții” are ?

De aceea, e foarte important ca evaluarea să fie autentică și să nu uităm niciodată faptul că micul școlar nu învață pentru a cunoaște, ci pentru obținerea de calificative bune. Dacă va fi subapreciat, își va pierde încrederea în el și va renunța și se va inhiba permanent, iar dacă va fi supraapreciat, va deveni prea încrezător în el și va renunța să se mai pregătească în mod consecvent. Noi trebuie să-l apreciem la adevărata sa valoare și trebuie să-l învățăm în permanență pe acest “partener” al nostru să se autoaprecieze cât mai corect pentru a depăși apariția unor astfel de probleme.

Noi trebuie să descoperim ceea ce elevii știu și pot face și mai puțin ce nu știu și nu pot face. Trebuie să-i observăm cum își îndeplinesc ei sarcinile în situații obișnuite, unde au numeroase ocazii să-și demonstreze cunoștințele și aptitudinile, decât să-i verificăm prin teste scrise. Trebuie să încurajăm fiecare progres al copilului și să-l ajutăm astfel să se dezvolte.

Într-un sistem revizuit de evaluare educațională, cadrul didactic își conservă rolul de evaluator esențial, dar nu unic ; coparticiparea elevilor este dezirabilă, ea fiind prezentă în două forme: evaluarea colegială (peer evaluation) și autoevaluarea. Competențele de evaluare/autoevaluare ale elevilor sunt o expresie concludentă a învățării centrate pe elevi.

Autoevaluarea este scopul final al evaluării. Evaluarea efectuată de elev permite acestuia să-și aprecieze propriul progres, să devină conștient de procesul și produsul învățării și să își asume responsabilitatea lui.

Implicarea în aprecierea propriilor rezulate are efecte pozitive pe mai multe planuri: învățătorul dobândește confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor; elevul devine subiectul acțiunii pedagogice, participant la propria sa formare; ajută pe elevi să aprecieze rezultatele obținute și să înțeleagă eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor propuse; cultivă motivația lăuntrică față de învățătură și atitudinea pozitivă, responsabilă, față de propria activitate. (Radu, I.T., 1988, Evaluarea randamentului școlar, în Curs de pedagogie, Universitatea București, pag. 246)

Metodele moderne, printre care și autoevaluarea, pun în valoare o serie de capacități sau comportamente cum ar fi: “calitațile imaginației, atitudinile de responsabilitate, predispozițiile pentru creație, stăpânirea anumitor operații, aptitudinile de organizare sau de metodă, virtualitățile sau progresiile în comunicare sau relații, posibilitățile de dezvoltare personală sau socială, finețea estetică sau toate formele de bun simț și de experiență.” (Peretti, A., 1995, Educația în schimbare, Editura Spiru Haret, Iași,  pag. 126). Deci, metodele complementare de evaluare trebuie concepute astfel încât să ofere elevilor suficiente și variate posibilități de a demonstra ceea ce știu, dar, mai ales, ceea ce pot să facă (priceperi, deprinderi, abilități).

Am folosit frecvent autoevalurea în cadrul orelor de matematică cu scopul de a ajuta elevii să ia o decizie justă în privința calificativelor pe care le merită, să nu se mai simtă nedreptățiți și, în consecință, să ajungă să nu mai fie interesați doar de obținerea unor calificative bune și foarte bune, indiferent dacă le merită sau nu.

Prin aplicarea autoevaluării am reușit să realizăm o mai bună comunicare și colaborare între învățător și elevi sau părinți. Elevii au înțeles ce greșeli au făcut și au devenit nerăbdători să se autoevalueze și au început să-și dorească să realizeze performanțe mai bune, ceea ce au și reușit. Părinții au remarcat o creștere a motivației pentru învățare și au semnalat cu bucurie un interes crescut pentru disciplina matematică, precum și dorința permanentă a copiilor de a-și autoevalua tot ceea ce lucrau.