Începuturi în pedagogie

(după un eseu de Gaston Mialaret ” Les origines et l’évolution
des sciences de l’éducation en pays francophones”

De la început trebuie să remarc utilitatea similitudinilor între considerațiile eseistice ale autorului francez și spațiul educațional românesc, aflat într-o atât de necesară tranziție și armonizare cu contextele internaționale de referință.

Cunoaștem, fără îndoială, că informațiile scrise, studiile de specialitate, cercetările în domeniul educației sunt multiple, de aceea, pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai clar creionată, vom alege o prezentare generalistă, trecând prin etapele istorice importante pentru progresul educației, cu referiri ocazionale asupra modului în care a evoluat abordarea domeniului cercetarii știintifice în problema educației.

Așadar, vom începe prin a aminti, ca prim factor de relevanță, că la începutul secolului al- XVII lea, J.A. Comenius (1592-1670) evocă necesitatea unei pedagogii experimentale, exprimându-și regretul că activitatea școlară sau universitară nu face, la fel ca activitățile mecanice, obiectul unor studii științifice.  Două secole mai târziu, J. F Herbart (1776-1841) formulează această exigență într-o manieră mult mai precisă, mai articulată, punând în practică această idée prin înființarea unui departament numit ”școala experimentală” pe care îl anexează universității. O altă contribuție notabilă este aceea a lui A. –A Cournot (1801-1877) al cărui text ar fi putut fi scris la începutul secolului XXI.  În eseul său ”Essai sur les fondements de nos connaissances”, Cournot deschide o perspectivă nouă și nu ezită în a ridica pedagogia la rang de disciplină experimentală.

În pedagogie, la fel ca în medicină, scrie el, nu putem rămâne legați strict de observarea fenomenelor așa cum se produc ele însele; experimentarea directă nu este imposibilă, cu toate că respectul datorat naturii umane și sensibilității  artistice ne fac să ne referim cu prudență la spațiul intrinsec al experimentării. În afara referirilor la aceste subtilități de analiză, Cournot este acela care anticipează importanța utilizării statisticilor, pentru a studia, de exemplu, legăturile dintre diferite aptitudini sau pentru a demonstra relația dintre gradul de educație și rata criminalității.

Așadar, atitudinea științifică în cercetare, în domeniul educației, are o oarecare ”vechime”, cu exemple de analize revelatoare de care astăzi, pentru  mai bună înțelegere, trebuie să ținem cont.  După cum vedem, între sfârșitul secolui XIX și începutul secolului XX, are loc o activitate bogată în acest domeniu.

De la sfârșitul secolui XIX, remarcăm în Franța activitatea lui Alfred Binet, care dedică timp cercetării atât în laboratorul de cercetare cât și în școală, impunându-se ca unul dintre precursorii autentici ai cercetării științifice în domeniul educației. Cartea sa ”La fatigue intellectuelle” (Epuizarea intelectuală),  scrisă împreună cu  V. Henri, în 1898, demonstrează, după cum vom vedea în extrasul de mai jos,  pertinența opiniilor sale și adecvarea în contextul vremii:

„Biblioteca de pedagogie și psihologie pe care o inaugurăm astăzi, publicând acest prim volum despre oboseala intelectuală, este pentru a ajuta pedagogia să profite de progresele recente ale psihologiei experimentale.  Vechea pedagogie, lipsită de detalii esențiale, trebuie complet înlocuită, deoarece este afectată de un viciu radical: este rezultatul unei impresii, a unor idei preconcepute, se insinuează prin afirmații gratuite, confundă demonstrațiile riguroase cu citatele literare, se ocupă de cele mai grave probleme invocând gândirea unor autorități ca Quintilian și Bossuet, înlocuiește faptele cu speculații; termenul care o caracterizează cel mai bine este acela de verbozitate. Pedagogia nouă trebuie construită pe baza observațiilor și experienței, ea trebuie să fie înainte de toate, experimentală. (…) Un studiu experimental, în accepțiunea științifică a cuvântului, este acela care conține documentel de culegere metodică și rapoarte cu suficiente detalii și precizări, pe baza cărora să se poată continua munca autorului, să se facă verificări, sau să se obțină noi concluzii pe baza unor date neremarcate până la aecl moment.  Experiențele de pedagogie psihologică pot fi divizate în două grupe: acelea care sunt realizate în laboratoarele de psihologie și acelea care sunt realizate în școli.  În pedagogie, ne raportăm cel mai adesea la situații în care devin relevante exemplele corespondente celei de-a doua grupe, însă în niciun caz nu trebuie să neglijăm experimentele din laborator.  De fapt, în laboratoarele de psihologie  experiențele pot fi atribuite unui mic numar de persoane, care în general, vin la laborator pentru a învața psihologie și se implică din bunăvoință în aceste experimente”.

Observăm așadar că înca de pe atunci, se prefigurează o abordare a contextului pedagogic care încurajează cercetarea psihologică experimentală în școli.

Un punct important de frontieră înte psihologia nouă și psihologia timpurilor trecute, poate fi considerat cel în care s-a introdus ca instrument relevant de măsurare ”scara metrică a inteligenței”, moment în care lumea științifică a conștientizat importanța revoluției psihologice. Vorbim de o adevărată favoare, pe care utililizarea scării metrice a făcut-o psihologiei, prin reușita aprecierii în ani și chiar în luni a retardului sau supraînzestrării intelectuale a unui școlar, așa cum arata Binet și Simon în studiul din 1905. Această muncă remarcabilă a trecut, însă, aproape neobservată de către specialiștii din Franța, unii dintre aceștia, mai scrupuloși, privind fenomenul cu vădită reticență.

În  Statele Unite, situația a stat cu totul altfel, noutatea născând un val de admirație generală, un entuziasm apropiat de frenezie. Testele lui Binet si Simon, au fost verificate la Bruxelles de Dr. Dr. Decroly, la Geneva de Melle Descoeudres, în Statele Unite de Goddard și Kuhlmann, în Germania de Bobertag, la Stockholm de Jaederholm, la Milano de Treves si Saffiotti. Peste tot, în afară de câteva firești completări critice, de detaliu, noile considerațiuni teoretice au fost apreciate ca satisfăcatoare. Încă de la începutul secolului, Binet își propusese să analizeze trei probleme esențiale: programele de învățământ, metodele de învâțământ și aptitudinile copiilor. Edouard Claparede, la Geneva a răspuns acestui demers prin cartea sa, fundamentală în epocă  „Cum diagnosticăm aptitudinile școlarilor” (Comment diagnostiquer les aptitudes chez les ecoliers.)

La acel moment, Binet, ajutat de directorul școlii în care își desfășura activitatea, stabilește ”baremele de instruire”. Chestiunea era deja dezbătută de ceva vreme, așa cum o dovedește textul următor: pentru a discuta despre preocuparea exprimată în 1864 de G. Fischer de a stabili standarde școlare pentru a evalua activitățile școlare, este indicat să ne raportăm la J.M. Rice (1857-1934) pionierul organizării științifice a educației. Este cunoscut că J.M. Rice a fondat în 1903 prima societate de cercetare educațională ” Society of Educational Research” și  a publicat în 1914 studiul său „Managementul Știintific în Educație” (Scientific Management in Education), în momentul în care F. W. Taylor își propunea să aplice activităților industriale celebrele sale ”Principii ale Managementului Științific” (Principles of Scientific Management)- 1911.

Baremele de evaluare ale lui Vaney, stabilite pentru școlile primare la Paris, pun în discuție exercițiile școlare standardizate: de exemplu, o problemă de calcul simplă   „avem 59 de creioane; dacă vom lua 9 din ele, cu câte mai rămânem?” – are o vârstă medie de reușită estimată în jurul vârstei de 7-8 ani.

În comentariul său, Binet subliniază că metoda comparației garantează natura științifică a inteligenței și validitatea textelor. Principiul metodei, spune el, se rezumă la următoarele două propoziții: examinarea nu se face la voia întâmplării, ca un capriciu al inspirației ci se compune dintr-un sistem de întrebări în care dificultatea este atent dozată; gradul de pregătire al unui copil nu este judecat in abstracto ca bun, mediocru, nesatisfăcător, ca urmare a raportării la o scară subiectivă de valori, ci este comparat cu gradul de pregătire a majorității copiilor de aceeași vârstă și aceeași condiție socială, care frecventează aceleași școli.

Rezultatul obținut poate fi transformat, fără îndoială, într-o notație care arată dacă un copil este, pentru nivelul său convențional de instruire, normal sau mai avansat cu șase luni, un an, doi ani, sau dimpotrivă se constată o întârziere de șase luni, un an și așa mai departe.

În aceeași epocă și deși lucrarea sa a fost publicată la mult timp după moartea sa, Emile Durkheim arată, în cursul său susținut la Sorbona, la catedra de pedagogie, cum se poate, dintr-o perspectivă istorico-sociologică, a se studia istoria educației. Cartea sa ”Evoluția pedagogiei în Franța” (L.evolution pedagogique en France”) poate fi plasată printre marile clasice ale literaturii pedagogice..

Perspectivele cercetării științifice, sunt de asemenea promițătoare și în alte țări și sunt de amintit, în acest sens, câteva nume reprezentative: în Belgia, numele lui Ovide Decroly (1871-1932) domină scena pedagogică, importante fiind eforturile acestuia de a introduce atitudinea științifică în studiile despre copil și educația acestuia.

O mică lucrare, semnată R Buyse, ”Introducere în pedagogia cantitativă”(publicată în 1929, la trei ani înainte de moartea sa), repune în discuție lucrările lui Mercante, savantul argentinian de la universitatea La Plata, care aplică în 1893 statistici în studiul problemelor pedagogice.

Ajungem și în Italia, la binecunoscuta personalitate Maria Montesori(1870-1952), un exemplu al pedagogiei foarte popular în Romania, unde actualmente metoda propusă de ea este preluată de un număr în creștere de grădinițe și școli ce funcționează sub egida acreditării sub această metodă.

Maria Montesori a influențat pedagogia și psihologia începutului de secol, creând în 1907, binecunoscuta ”Casa dei bambini”, un spațiu educațional unde a putut să pună în pună în practică rezultatele cercetărilor sale în domeniul psihologiei copilului și educației și a publicat în 1909 lucrarea sa fundamentală despre metoda pedagiei științifice aplicate în educația copiilor ”Il metodo della pedagogia scientifica applicado all/educazione infantile nelle case dei bambini.”

În Elveția, Școala de la Geneva (de unde se va remarca Jean Piaget)este foarte activă Numele lui Edouard Claparede (1837-1940), domină în această perioadă scena cercetărilor pedagogice.

Primul război mondial, a întrerupt, în Franța, toate cercetările ale căror strălucit inițiator a fost Binet. Mișcarea fremătătoare și prolifică a cercetării în domeniul educației de la sfârșitul secolui XIX, începutul secolului XX, are destinul ”frumoasei din pădurea adormită”

Întrebările asupra educației și pedagogiei reapar între cele două războaie, dar noțiunea de cercetare științifică pe care a introdus-o Binet, rămâne un vârf al cercetării.