De la individ la echipă
P. Drucker în lucrarea sa “The Practice of Management”, afirma că: “Omul e singura resursă aflată la dispoziția omului care poate fi dezvoltată”, și, de asemenea, că: “Oamenii trebuie considerați ca resurse. (…). Managerii și muncitorii reprezintă împreună resursele umane ale unei organizații.”
Individul, prin structura sa, prin sentimente, mentalitate, cultură, motivație, dorințe și în special prin conștiința de sine, reprezintă marea necunoscută a unui sistem, putând împiedica sau, dimpotrivă, putând potența o acțiune, un proces, o activitate.
Evoluția practicii și a gândirii manageriale a determinat deplasarea atenției specialiștilor de la factorul material către modelarea și închegarea resurselor umane ale organizației. S-a ajuns, astfel, la concluzia că individul este mai mult decât o simplă componentă a factorilor productivi, iar managementul resurselor umane depășește principiile rigide ale gestionării activelor firmei, trebuind să țină seama de o serie de caracteristici ce scapă calculului economic. Numai luând în considerare toate aspectele ce definesc personalitatea umană, abilitățile, cunoștințele, aspirațiile, trăsăturile de temperament și caracter, managementul poate reuși să conducă resursa cea mai prețioasă, unica resursă dotată cu capacitatea de a-și cunoaște și învinge propriile limite.
Pentru a susține ultima afirmație voi descrie, în continuare, un exercițiu de imaginație, și anume, un avion pilotat de 300 de persoane. Aceasta este tocmai o experiență pe care o companie din San Francisco, Cinematrix, o simulează pentru angajații din marile companii. Simularea pe calculator a unui zbor permite unui grup mai mare sau mai mic de oameni să piloteze un avion cu indicatori ale căror mișcări sunt detectate de camere video și apoi procesate în comenzi către sistemele computerizate de control ale avionului. Grupul acționează împreună, pentru a ghida avionul printre țintele care sunt vizibile pe un ecran mare, pe care toată lumea îl are în fața ochilor. Instrucțiunile sunt destul de clare: cei din stânga sălii direcționează avionul la stânga și la dreapta, mișcând indicatorii în aceste sensuri. Cei din dreapta sălii imprimă mișcări în sus și în jos avionului, acționându-l înainte și înapoi. Camerele video care înregistrează mișcările indicatorilor fac o medie a ceea ce scanează și imprimă comenzi avionului, simultan, în conformitate cu acestea. Dar cum reușesc cei trei sute de oameni să miște avionul cu precizie? Pare imposibil; există prea multe variabile – 300 de timpi de reacție, 300 de niveluri diferite de abilități de coordonare ochi-mână.
Într-o simulare tipică, îndoiala inițială pare îndreptățită. Avionul virtual ezită pe toată întinderea orizontului, evitând în ultima secundă impactul cu un pisc montan și riscând să se prăbușească într-o vale în secunda următoare. Dar după puțin timp, grupul “prinde mișcarea”. Mișcarea haotică se cristalizează într-una coordonată. Grupul se adaptează complexității sarcinii colective și¸ în scurt timp, oamenii sunt cuprinși de entuziasmul triumfului, pe măsură ce avionul trece prin toate țintele. Grupul se aliniază. Fiecare persoană își păstrează individualitatea, dar, în acel moment, în acel loc, în vederea îndeplinirii unei sarcini comune, indivizii devin un tot.
Simularea pe calculator a pilotării în grup a unui avion este foarte amuzantă, dar scoate la iveală, într-o manieră senzațională, un aspect extrem de important despre natura umană. Demonstrează că, în anumite circumstanțe, indivizii pot avea parte de mai multă bucurie dacă acționează cu succes într-o manieră concertată. În condițiile în care sarcina este suficient de clară și de semnificativă și în care există o aliniere puternică în cadrul grupului/echipei. Se poate spune că se conturează destul de clar tendința ca individul să renunțe la propria persoană în vederea atingerii unui scop comun.
Prin acest “exercițiu” de sincronizare spre atingerea unui obiectiv comun, s-a dovedit că, în cadrul unui grup/unei echipe, un individ nu este asemenea unei insule. Grupurile/echipele, nu reprezintă doar suma membrilor. Sunt “sinergii” care persistă între conturul organizației. Pentru a putea afirma că “cei trei sute” acționează ca o echipă, ar trebui să definenesc, în continuare, ce este o echipă.
Astfel, atunci când mă gândesc la cuvântul echipă, de cele mai multe ori îmi vin în minte echipele sportive. Grupurile de lucru pot fi considerate echipe în măsura în care se înscriu în cerințele definiției următoare: O echipă este un grup de oameni cu abilități complementare, care muncesc împreună pentru a atinge un obiectiv comun, pentru care sunt responabili în mod colectiv. Echipele sunt un factor important în schimbările care au loc la nivelul organizațiilor. Tendința de viitor în ceea ce privește organizarea este din ce în ce mai mult orientată spre folosirea echipelor, aceasta deoarece este nevoie de viteză într-un mediu din ce în ce mai competitiv. Analizând definiția de mai sus pentru echipă, observ că aceasta conține trei sintagme cheie:
“abilități complementare”;
“obiectiv comun”;
“responsabilitatea în mod colectiv”
Închegarea acestor sintagme și obținerea din partea echipei a rezultatului planificat, revine managerului, prin aplicarea metodelor de management al echipei, motivarea acesteia fiind una dintre pârghiile cele mai importante. Toate echipele au nevoie de membri care cred în obiectivele echipei și care sunt motivați să muncească cu ceilalți pentru a îndeplini sarcinile echipei. Un criteriu esențial pentru a estima o echipă adevărată este faptul că membrii se simt “colectiv responsabili” pentru ceea ce au de îndeplinit.
De ce munca se realizează mai mult în echipă, azi decât în trecut? Motivul principal îl constituie faptul cǎ produsele și serviciile s-au dezvoltat foarte mult, fiind necesarǎ o largǎ varietate de abilitǎți și tehnologii. O singurǎ persoanǎ nu poate sǎ creeze, sǎ dezvolte și sǎ vândǎ un produs, ceea ce înseamnă cǎ echipele formate din indivizi cu diverse aptitudini trebuie sǎ fie coordonate eficient pentru a avea succesul dorit; și pentru aceasta este necesar lucrul în echipǎ. În consecințǎ, pentru a fi o companie de succes este esențial sǎ ai echipe foarte bine pregǎtite, care sǎ se susținǎ reciproc, completându-se una pe cealaltǎ.
Echipele de succes sunt acele echipe cu membrii ale cǎror calitǎți, aptitudini și competențe le permit acestora sǎ își îndeplineascǎ sarcinile. În cadrul acestor echipe de succes, membrii sunt cei care își formeazǎ regulile, care iau decizii și care rezolvǎ problemele într-un mod cooperant și într-o atmosferă ce redǎ încrederea, astfel încât toate sarcinile sǎ fie îndeplinite cu succes.
Dar pentru a se ajunge de la individ la echipă, o organizație are nevoie de o structură solidă și stabilă de management al resurselor umane, începând de la recrutarea membrilor potriviți echipelor și continuând cu instruirea, dezvoltarea profesională a acestora, plierii personalităților proprii pe obiectivele organizației și încheind ciclul cu motivarea echipelor.
Astfel, pentru a forma o echipă de succes, o echipă eficientă, trebuie să pornim de la individ. Orice companie puternică are o strategie de ansamblu care unește strategiile pentru procesele cheie ale domeniului de activitate. O singurǎ persoanǎ nu poate sǎ creeze, sǎ dezvolte și sǎ vândǎ un produs, ceea ce înseamnă cǎ echipele formate din indivizi cu diverse aptitudini trebuie sǎ fie coordonate eficient pentru a avea succesul dorit.
Iată de ce am considerat că, a identifica în mod corect motivația fiecărui “aspirant” la statutul de membru al echipei, reprezintă o principală pârghie la îndemâna managementului unei companii în a-și forma și menține echipe puternice. Astfel, pot afirma cu convingere că pentru a fi o echipă reușită, este nevoie ca:
fiecare membru al echipei să găsească o semnificație și o împlinire în munca pe care o face;
fiecare membru al echipei să acționeze în muncă și în dezvoltarea aptitudinilor cu cât mai multă maturitate – în sensul exercitării unui anumit grad de autonomie și de independență;
niciun conflict inerent între ideea de autoîmplinire și sporirea eficacității și performanței echipei să nu existe.