Ce înseamnă să fii un „profesor de succes”

Dacă spunem “educație”, spunem în primul rând “școală”, iar școala înseamnă de fapt oameni, profesori și elevi, așa că ne stă la îndemâna fiecăruia să analizăm, să comentăm, să propunem valori și atitudini, într-un cuvânt,  modele educaționale.

Trebuie să recunoaștem însă, că mai mereu, centrul de greutate al demersului nostru rămâne profesorul, văzut ca model de educație în sine și cel care modelează succesul generațiilor viitoare.

Toată pedagogia nu face altceva decât să se ocupe de maniera în care trebuie să se comporte un profesor în relația sa cu elevii. Asistăm practic la niște portrete robot în care stilul de predare, ținuta, limbajul sau obiectivitatea evaluării devin elemente decisive în asumarea rolului de educator. Ce mai, o întreagă literatură din care rezultă un prototip de profesor, o schemă, un canon, mai mult o proiecție decât o realitate, un tip când autoritar, când flexibil și democratic, nici exigent și nici prea generos, un pic tradițional și mai mult modern, ba centrat pe programe și obiective standard, ba mânat de inovație, fantezie și originalitate.

Ce înseamnă pentru mine un profesor de succes? Asistată fiind la clasă de diverși profesori și inspectori în cariera mea, mi s-a spus că sunt un profesor creativ, flexibil, care îmbină conversația euristică cu modelul Piagetian, într-un cuvânt, faptul că dețin anumite abilități pedagogice care mă recomandă ca fiind un profesor bun. Nu sunt sigură că acestea sunt coordonatele corecte pentru succesul în activitatea de dascăl. În opinia mea, un profesor bun este acela care simte copiii și încearcă să facă o diferență în viitorul acestora.

Îmi amintesc cu drag debutul meu ca profesor și diriginte într-un liceu militar și elanul cu care am pornit la drum, dornică să îi ajut și să îi sprijin în orice, nu doar la materia pe care o predam. Condusă fiind de ideea că fiecare experiență este un succes, îmi petreceam timpul liber “învățându-i” să învețe, să facă scheme, să se poarte în societate, la teatru, în tren, drumeții și oriunde alegeam să mergem. Feedback-ul că făceam ce trebuie a venit din partea comandantului când mi-a spus că în chestionarele elevilor eram trecută la “motive de satisfacție”, reușind să transform experiența lor de licean într-un liceu cu disciplină strictă într-una plăcută, de care să își amintească cu drag. Câțiva ani buni mai târziu, când tatăl unei fete căreia i-am fost dirigintă m-a sunat să îmi mulțumească pentru “că i-am ghidat primii pași în viața de licean” și să îmi împărtășească bucuria lui de părinte – fetița devenise comandor pe o navă civilă, am avut eu însămi un motiv de satisfacție.

Succesul unui profesor se măsoară mai puțin în rezultate la concursuri și olimpiade, ci mai mult în schimbarea în bine pe care reușește să o provoace. Într-o zi am primit la meditații o fetiță speriată, nici nu își ridica ochii spre mine, în timp ce mama ei îmi povestea coșmarul prin care trece la școală din cauza limbii engleze, că plânge noaptea și îi este rău la propriu în ziua în care are engleză. Nu vreau să comentez faptul că niciun copil nu ar trebui să aibă astfel de sentimente față de școală, chiar dacă materia respectivă nu este printre preferatele lui sau ale ei. După ce am lucrat un timp, fetița a trecut limba engleză în topul preferințelor ei, iar azi este studentă la limbi străine în București și m-a invitat să ieșim la o cafea. Întâlnirile cu foștii elevi îmi aduc mereu bucurie în suflet. Mai nou, grație tehnologiei moderne, suntem prieteni virtuali și pot să le urmăresc frumoasa evoluție în carieră și familie pe diverse rețele de socializare.

De multe ori mi-a trecut prin cap ideea că aș fi putut avea un alt traseu profesional, dacă nu aș fi avut cea mai blândă educatoare, a cărei voce caldă aș fi capabilă să o recunosc și azi, sau pe învățătoarea care mă fascina cu felul ei de a se face înțeleasă, astfel că mă grăbeam să ajung acasă și să mă apuc de teme în camera mea transformată în “sală de clasă”, în care le explicam păpușilor tot ce învățasem în acea zi. Datorită lor am ales să devin învățător – educator, iar mai apoi profesor.

Astfel de povești aș trece eu în portofoliul unui profesor, cu cât mai multe, cu atât mai mare succesul acestuia, dar mai ales mulțumirea de sine. Cred cu tărie că fiecare profesor este o piesă din puzzle-ul vieții copiilor, un puzzle care se extinde în permanență și care poate deveni tot mai frumos și mai plin de strălucire, poate și datorită acelei mici piese. Stă în puterea noastră să plantăm semințele succesului, prin încrederea pe care le-o insuflăm copiilor noștri, iar aceste semințe se pot transforma într-o recoltă bogată mai târziu.