Instruirea diferențiată – definiții, modele de instruire
Preocupările de analiză în teoria instruirii se regăsesc din cele mai vechi timpuri, iar delimitările conceptuale confirmă complexitatea și importanța acestui fenomen.
”Conceptul “didactică” își are originea etimologică în termenii grecești “didaskein” (a învăța), “didaktikos” (instrucție, instruire), “didasko” (învățare, învățământ), “didactike” (arta învățării). Acești termeni sugerează faptul că sfera de cuprindere extrem de extinsă a didacticii, coincidea cu problematica procesului de predare-învățare, a educației, a învățământului, a formării omului.” (Chiș)
”Diferențierea și individualizarea instruirii constituie o problemă pedagogică veche, dar mereu actuală, deoarece oamenii se deosebesc unii de alții, nu doar în ceea ce privește felul lor de agândi și a fi, ci și prin capacitatea și ritmul de învățare, prin atitudinea față de aceasta” (I. Jinga, 2005).
Profesorul Ioan Neacșu definește instruirea “ca procesul prin care mediul unui subiect este deliberat manipulat pentru a învăța să fie capabil să emită sau să se angajeze într-un comportament specific, în condiții specifice și cu răspunsuri specifice situației”.
Dintre principiile care stau la baza programului de educație diferențiată putem aminti:
fiecare copil este unic, cu nevoile lui specifice și particulare;
în centrul actului educativ se află elevul cu cerințele sale individuale;
educația nu se adresează elevilor, ci fiecărui elev în parte;
stimularea independenței de alegere și acțiune va fi împletită cu activitatea de grup și cu sprijinirea relațiilor interpersonale;
obiectivul central al activității din școală îl reprezintă stimularea dezvoltării copiilor prin modalități care să asigure bazele unei personalități independente și creatoare;”(D. Aprodu)
I.Nicola (1994) evidențiază o serie de probleme legate de didactică:
a) Conținutul procesului de învățământ (volumul și calitatea cunoștințelor):
– didactica privește criteriile pe baza cărora se efectuează selectarea și ordonarea cunoștințelor, astfel încât să fie în concordanță cu cerințele sociale și să asigure integrarea individului în viața socială;
– didactica se concentrează asupra elaborării metodologiei necesare întocmirii planurilor de învățământ, a programelor și manualelor școlare;
b) Tehnologia desfășurării procesului de învățământ (ansamblul principiilor, metodelor, procedeelor, mijloacelor și formelor de organizare folosite în vederea transmiterii și asimilării cunoștințelor);
– didactica se centrează asupra problemei: cum poate fi transmisă o cantitate de informații pentru a putea fi învățată mai ușor și mai eficient și cum ar putea fi structurat un corp de cunoștințe pentru a putea fi înțeles de către cel care învață?
c) Asigurarea unui echilibru funcțional între predare și învățare;
– didactica este interesată de eficientizarea predării în vederea asigurării învățării la elev; “îmbogățită prin punctul de vedere social, didactica obligă profesorii să utilizeze forțe sociale susceptibile de a completa și întări efectele comunicării pedagogice” (G. Leroy, 1974)
d) Evaluarea randamentului procesului de învățământ;
– didactica privește eficiența pedagogică a procesului de învățământ, urmărind surprinderea corelației dintre obiective, metodologie și consecințele asupra dezvoltării personalității, preconizând totodată măsuri de ordin pedagogic pentru sporirea randamentului acestui proces.
e) Conducerea acțiunii didactice. Relația prefesor – elev;
– didactica se orientează spre cunoașterea cât mai detaliată a rolurilor profesorului și elevului, astfel încât să existe cooperare și să se producă progres în învățare.” (I.Nicola)
În suportul de curs Instruirea diferențiată a elevilor se subliniază cele patru condiții în proiectarea instruirii formulate de către Carroll:
comunicarea obiectivelor și a procedurilor de învățare,
secvențierea optimă a activităților de învățare,
utilizarea de către profesor a unui limbaj foarte clar,
asigurarea corespondenței între procesul de instruire și trebuințele elevului.
Prin respectarea acestor condiții, după cum afirmă Carroll, orice elev are posibilitatea de a învăța atât de rapid pe cât îi permite aptitudinea lui de a învăța. (D. Aprodu)
Modele de instruire
O clasificare a modelelor de instruire este cea realizată de către profesorul Cerghit și prezentată de către Romiță Iucu în Teoria și metodologia instruirii:
Modelul logocentric – este cel mai răspândit model de organizare și desfășurare a instruirii și pornește de la premisa explicativ-științifica: știința este un produs, rezultat finit și bilanț de adevăruri exprimate într-un corp de cunoștințe; obiectivul fundamental îl constituie transmiterea informațiilor esențiale de către profesor, modelul fiind centrat pe monopolul absolut al cadrului didactic. În cadrul acestui model obiectul instruirii îl constituie aspectele noționale, logice și mai ales cantitative, metodele sunt frecvent analitice.
Modelul empiriocentric – abordează euristic situația de instruire, privind știința ca un proces și familiarizând elevii cu logica investigației științifice, cu tehnicile de cercetare. Elevii experimentează cunoașterea și folosesc pentru procesul de instrucție învățarea prin descoperire, rezolvarea de probleme. În interiorul acestui model învățarea nu este preponderent cognitivă cât mai ales orientată pe experiențele subiectului – acționale, afective, individuale și sociale. Elevii se autoevaluează și își concep noi probleme de învățare. Modelul empiriocentric dezvoltă formativitatea contribuind esențialmente la consolidarea operațiilor și a proceselor intelectuale.
Modelul tehnocentric – este centrat pe eficiență și pe performanță în învățământ , pe raționalizarea procesului de predare – învățare, în sensul descompunerii învățării în operațiile sale. Astfel, instruirea devine din perspectiva acestui model o înlănțuire de procedee și de tehnici de lucru, promovând: definirea operațională a obiectivelor, analiza temeinică a conținuturilor, analiza dificultăților de învățare, instrumentalizarea metodologiei didactice, recurgerea la evaluarea operațională și la fedback. Modelul poate fi considerat un complex de operații de inginerie didactică, impulsionat și de dezvoltarea calculatorului.
Modelul sociocentric – este un sistem de concepere a instruirii bazat pe acțiunea în grup a elevului care statuează organizarea socială a învățării deși, din punct de vedere psihologic învățarea este individuală. Colectivul devine obiect al activității de instruire iar metodele sociometrice suport al cunoașterii realității colective. Principalele metode sunt cele de tip cooperatist,de autoconducere, dezbatere, cercetare în echipă, etc. .
Modelul psihocentric – pornește de la exploatarea nevoilor copiilor de dezvoltare spontană. Aceste modele sunt preocupate constant de adecvarea metodelor la dinamismul învățării. Orientarea teoretică este centrată pe individualitatea fiecărui elev, pe cunoașterea acestuia, iar metodele utilizate sunt: munca independentă, jocurile didactice, simularea. Problema motivației reprezintă o preocupare constantă a cadrului didactic pentru cultivarea intereselor, motivelor și dorințelor copilului. Modelul este identificat în modelul unităților Parkhurst, Wasbourne și Morris, “master-learning”, modele centrate pe rezolvarea de probleme Kilpatrick, modelul secvențelor ierarhizate ale învățării, Gagne. (Iucu, 2009)