De la Insuficient la +Infinit

Discutam de curând, cu colegii mei profesori în învățământul primar, despre calificative. O conversație vie, abundentă, plină de diferite teorii și exemple, de la legități și principii ale învățării până la creionarea tabloului de emoții prezent pe chipul copiilor, în momentul în care află calificativele ce le măsoară implicarea în activitatea școlară.

Trebuie să vă spun că este o mare responsabilitate pentru un profesor să se pună în pantofii copilului de 6-7 ani, de exemplu, o ființă binișor sub un metru jumătate și de acolo, de la înălțimea lui, să aprecieze filigranul de conexiuni între procesele și manifestările conduitei emoțional-afective și abilitățile intelectuale generale, ce țin de memorie, raționamente de gândire sau imaginație creativă.

Să spunem că un profesor dedicat meseriei sale aplică o evaluare la matematică, unui elev de clasa a II-a. Și este important să precizăm – o sa vedeți de ce- că o face astăzi.

În linii mari, la clasa a II-a, conform programei de studiu din țara noastră, elevii învață înmulțirea și împărțirea. Așadar, atât de simplu, nu? Știe tabla înmulțirii sau nu o știe? Merită FB sau totuși B? De ce ar merita B, ar putea să întrebe un părinte? Pentru ca s-a încurcat la un exercițiu sau pentru că nu a fost atent la cerință? Când răspunde la aceste întrebări, profesorul ține seama de conduita specifică rezolvării de probleme matematice, de ritmul de lucru în clasă, de conduita de relaționare cu colegii și nu în ultimul rând de starea de sănătate percepută.

Când faci o evaluare, trebuie să ții seama că aceasta va genera o schimbare, iar profesorii – mă raportez cel puțin la cei din școala în care lucrez eu – proiectează această schimbare ca pe un factor pozitiv, de creștere.

În mod curent, sistemele la îndemână, care generează proceduri specifice, produc ceea ce noi numim învățare. În vremurile noastre, nu e ușor să te ocupi de învățare. Doar pentru că știm cum s-ar face, nu înseamnă că e ușor de făcut. O problemă pe care profesorii (și nu numai) o reclamă adesea este aceea a timpului – lipsește nu timpul de a face, ci timpul de a face mai bine!

Păi și atunci ce e făcut? Sau, cu umorul prea uzitat și prea actual al lui Caragiale: „Vorba e…eu pentru cine votez?”

În primul rând, este nevoie de un dialog intens între toate structurile unei școli, pentru a se constitui o platformă sănătoasă de învățare. Este necesară internalizarea unei viziuni a învățării, a ceea ce înseamnă în zilele noastre o bună practică, ce înseamnă să predăm într-un fel coerent, inspirațional, cum receptează copiii mesajul și cum se proliferează efectele acestuia în evaluarea finală a profesorului.
Actualmente lucrez la un plan, un ghid de evaluare pentru profesori. Ideea centrală a acestui material este că elevii învață la standarde cu atât mai înalte, cu cât profesorul se conștientizează mai bine pe sine. Există deja tone de cercetări pe această temă, a angajamentului reciproc, iar provocarea este să înțelegem cum îi putem motiva pe copii mai bine, incepând de la a ne cunoaște pe noi înșine mai bine.
Daca am fi rugați să ne evaluăm cu calificative, pe unde ne-am situa? S?(Suficient) FB? (Foarte bine) Oare cât de exact am putea să ne apreciem cu note de la 1 la 10? Și cât de repede? Dar în functie de ce, mai exact?

Rolul introducerii aprecierii prin calificative este, fară îndoială, acela de a stimula un sistem mai permisiv, care să îi facă pe copii să se simtă în largul lor, să înțeleagă că înainte de a afla ce știu ei, ne pasă de cine sunt ei. Iar când ne iese asta, ne mai relaxăm și noi pe drumul către mai binele și mai bunul propriei noastre ființe.

Și atunci, ce mai contează dacă există (cum mă intreba cândva o fetiță inteligentă) + B(Bine) sau/și – FB(Foarte bine) în catalog?
– Nu știu, i-am răspuns, dar cred că există + Infinit.