Ce se întâmplă atunci când elevii sunt sub medie, depășesc media sau sunt supradotați

Credem că un demers psihopedagogic la temă ar trebui să înceapă cu aserțiunea lui V. Pavelcu, care afirma în lucrarea ,,Invitație la cunoașterea de sine” apărută în 1970, că ,,fiecare om , în același timp, seamănă cu toți, seamănă cu unii și nu seamănă cu nimeni”. De aici putem deduce un fapt evident: acțiunea educațională începe, se direcționează și se concentrează întotdeauna asupra unui subiect concret, mereu altul, unic în felul său. Acest fapt se întâmplă atunci când distingem, la fiecare individ în parte, trăsături general-umane, trăsături tipice și trăsături individuale, care se sintetizează în personalitatea unui om, personalitate care-l face pe acesta unic și nerepetabil.

Când analizăm un individ, îl percepem atât ca subiect al unei activități desfășurate, cât și ca personalitate. Atunci când subiectul nostru este elevul, în mod categoric îl percepem ca receptor, acesta fiind rezultatul intersecției mai multor factori determinanți: genetici, sociali, structurali, culturali și psihici.

Toți acești factori coexistă și se însumează în personalitatea elevului, care se manifestă printr-o subiectivitate aparte, care este manifestarea individuală, originală, personală, care se constituie și formează profilul psihologic individual. Trebuie menționat însă faptul că elevii evoluează diferit, în diferite stadii de dezvoltare, ritmul lor se deosebește, în funcție de anumite particularități în modul de a gândi, de a simți și acționa.

Pornind de aici, putem afirma că tratarea individuală în procesul de educație se desfășoară în funcție de profilul psihologic individual, pe care educatorul/profesorul îl stimulează permanent prin declanșarea unor contradicții între cerințele externe și posibilitățile reale, interne ale subiectului (elevul). Putem aplica în practica educațională aceste principii doar dacă vom cunoaște îndeaproape particularitățile de vârstă și pe cele individuale din diverse unghiuri și situații, știut fiind faptul că orice trăsătură specifică vârstei se manifestă deosebit de la elev la elev. Fiecare profesor trebuie să fie preocupat și interesat de cunoașterea acestor particularități de vârstă ale elevilor, să le consemneze în fișa pedagogică elaborată de profesorul diriginte.

Pentru profesor este esențial să descopere care sunt cauzele care generează diferențele individuale între elevii cu care lucrează la clasă. Profesorul este acela care are datoria să știe dacă deosebirile dintre elevi sunt rezultatul unor aptitudini/capacități generale sau speciale sau sunt consecința unei anumite atitudini față de școală, față de învățătură sau sunt influențate de condițiile concrete în care se desfășoară demersul didactic la clasă. În colectivele școlare există elevi al căror potențial cognitiv și creativ a dus la formularea și vehicularea sintagmelor: ,,copii supradotați”, ,,copii talentați”, copii creativi” etc. Aceste calificative au fost aplicate copiilor al căror IQ depășeste media, în cadrul aceleiași grupe de vârstă.

O situație similară există la polul opus, unde avem copii a căror inteligență se află sub medie, ceea ce duce spre aceeași primă concluzie: elevii se pot plasa la cele două extreme ale curbei lui Gauss (pozitivă sau negativă) dar, indiferent de poziționarea acestora în ierarhie, fiecare dintre aceștia, contrazice într-un anume fel modelul social acceptat pentru copiii de aceeași vârstă cu ei, fiind excepții pozitive sau negative. Oricare dintre aceștia va pune probleme în plus educatorilor și părinților deopotrivă. Procentual vorbind, 12,5% dintre copii depășesc partea pozitivă, un procent similar se situează sub normă și doar 5% îi reprezintă pe copiii supradotați.

În ceea ce privește activitatea la clasă, s-a observat că elevii ,,supradotați” învață să citească foarte ușor, dar își însușesc mai greu scrisul, din cauza faptului că ritmul la clasă este unul mediu, creând un decalaj între planul intelectual și cel psihomotor, consecințele fiind pentru acești elevi neliniștea, starea de anxietate.

Ei sunt maturi precoce, se adaptează mai greu în familie și în mediul școlar și social, devenind uneori introvertiți. La școală au performanțe inegale, oscilatorii, fie din cauza unor ,,crize” de adaptare, fie din cauza calității actului didactic, nu întotdeauna performant pentru aceștia, în sensul că profesorul poate opta pentru nivelul mediu. Concluzia care se desprinde din perspectivă educativă este cea a utilizării unor strategii didactice diferențiate  de predare-învățare-evaluare, altele decât cele folosite pentru copiii din registrul mediu al distribuției. Această tratare diferențiată se adâncește și depinde de domeniul în care s-au manifestat aptitudinile și interesele. Interesele individuale trebuie stimulate printr-o abordare personalizată.

Se cunoaște faptul că în școlile de masă, programul de instruire și formare este conceput pentru nivelul mediu al dotării (cei mai mulți elevi, aproape trei sferturi,  se încadrează în această categorie), deci este necesar ca profesorul implicat să desfășoare activități complementare corespunzătoare și diversificate, în funcție de capacitățile elevilor.

Fiecare cadru didactic trebuie să aibă încredere în posibilitățile de dezvoltare ale elevilor săi, altfel vocația pedagogică de dascăl nu se poate justifica. Succesele școlare, dar și eșecurile, manifestările contradictorii reprezintă reperele necesare și obligatorii de care se folosește educatorul pentru a estima corect perspectivele elevilor săi, încât să întrevadă ceea ce ar putea deveni aceștia, ca urmare a acțiunii educaționale exercitate asupra lor. Ar fi o eroare să încadrăm elevii în diferite categorii, tipare imuabile, de natură intelectuală sau morală. Dacă îi împărțim în categorii, înseamnă că nu dorim să-i cunoaștem cu adevărat, ceea ce face imposibilă diversitatea calitativă, care îi deosebește pe oameni. Elevii nu trebuie tratați în mod egal din punct de vedere psihic și pedagogic, ci diferențiat, ca personalități individuale, pentru a nu adânci inegalitatea lor de natură psihică.

Profesorul trebuie să manifeste optimism pedagogic, să demonstreze interes constant pentru cunoașterea și tratarea diferențiată a elevilor, fiind preocupat în mod deosebit de dezvăluirea mecanismelor care stau la baza succesului sau insuccesului școlar. Învățând se ajunge la o schimbare vizibilă în actul de cunoaștere și în comportament, așa cum nu orice schimbare este expresia învățării. Indicatorul învățării este performanța, ea presupune adaptabilitate, iar ,,performanța este expresia învățării”(I. Nicola, Tratat de pedagogie școlară, p. 153).

Învățarea se face de la simplu la complex, de la inferior la superior, printr-un transfer permanent de noțiuni și cunoștințe, printr-o proiectare educațională riguroasă. Cunoștințele predate trebuie structurate într-o formă intelectuală adecvată, care permite elevilor să le asimileze și să le învețe. Teoriile învățării și ,,modelele” studiate de specialiștii în domeniu sunt relative, atâta vreme cât profesorul este acela care decide nivelul de predare-învățare, cuantumul cunoștințelor predate, diferențierea predării în clasă, în funcție de capacitățile intelectuale ale colectivului de elevi. Perseverența în efortul depus, timpul alocat predării-învățării, calitatea instruirii sunt tot atâtea componente care îl definesc pe profesor la clasă și reflectă activitatea acestuia de organizare și dirijare a învățării elevilor.

Prin urmare, dacă personalitatea este o îmbinare unitară și nonrepetitivă de însușiri psihice, incluzând emoții, gânduri, motive, interese, abilități etc., reiese că procesul de învățare are un caracter individual, nuanțat de la un elev la altul, diferențele fiind influențate de ereditate, mediu și educație. De aceea, tratarea diferențiată a elevilor se sprijină pe descoperirea, în procesul învățării școlare, a gradului de inteligență și de creativitate al elevilor, care se va concretiza ulterior în performanța școlară.

Încheiem cu ideea că, în școala românească, educația este chemată să se concentreze pe modelul sau tipul de personalitate solicitat de condițiile sociale, realizând astfel legătura între ceea ce este și ceea ce trebuie să devină omul în procesul educațional, mizând pe potențialul creator al elevilor. Copilul nu trebuie să devină ,,genial”, ci trebuie doar să-i modelăm personalitatea în sensul cerințelor integrării creative în viața socială. Randamentul școlar al elevilor depinde de capacitatea și interesul educatorului de a interveni cu măsuri adecvate, în vederea asigurării echilibrului între rațiune și fantezie, care să aibă drept efect dezvoltarea creativității subiecților, ca un corolar al definirii personalității individuale.