Întrebarea unui copil: „Profesorii mei zâmbesc?”

Profesorii fascinanți transformă informația în cunoaștere și cunoașterea în experiență.(…) De aceea, ei prezintă întotdeauna informațiile în contextul experienței de viață. (Augusto Cury)

Pornesc într-o nouă “aventură” având în minte, dar mai ales în suflet, o întrebare a unei viitoare eleve de clasa a V-a: profesorii mei zâmbesc?

Știu că noi, dascălii, suntem înainte de orice oameni, și nu orice fel de oameni, ci ființe umane care vorbesc pe limba elevilor lor și care sunt capabile să pătrundă în inimile lor.

Și mai știu că, dincolo de disciplina pe care o predau, mai important e ceea ce reușesc să modelez la nivel emoțional și spiritual, ceea ce rămâne după ce această ˮcălătorieˮ ia sfârșit.

Începutul de an școlar are pentru mine multă culoare, dar și multe provocări. E asemenea unei intersecții cu multe drumuri: unul/unele numai ce s-a/s-au încheiat, altul/altele este/sunt gata să înceapă. Mă încarc cu gândul la generațiile pe care le-am educat și înaintez cu recunoștință și emoție spre cele noi. Știu că nu va fi deloc ușor, știu că mă așteaptă multă muncă și nopți nedormite, dar mai știu că tot acest efort merită, pentru că finalurile sunt întotdeauna la fel de surprinzătoare precum începuturile.

Cred că pentru fiecare dintre noi, oamenii ăștia care ne credem ˮmariˮ, experiența școlii nu se mai contorizează în note, premii, materii, concursuri etc, ci în ceea ce am devenit astăzi. Cei care au reușit să ne ofere experiențe unice, cei care ne-au transformat personalitatea și ne-au modelat caracterul au rămas vii, chiar dacă numărul anilor care se adună par să ne demonstreze contrariul.

Vreau să vă spun o poveste, una dintre acele povești care dă sens experienței tale ca dascăl și încearcă să răspundă interogației de la începutul articolului.

Numele lui e M. Apropiaților le vine mult mai ușor să-i spună Sică. A plecat să-și definitiveze studiile într-o universitate din afara țării. După câteva luni petrecute acolo, îmi face deosebita plăcere de a-mi comunica noua lui experiență. Ajuns într-un oraș internațional, cu diferențe culturale evidente (studenții din primul an provin din cel puțin 71 de țări), nu i-a fost tocmai ușor să se integreze, dar dincolo de toată distanța și răceala ce-i caracterizează pe noii săi prieteni ˮadoptiviˮ găsește bucuria de a fi printre ei.

Găsește oportun să menționeze că îi lipsesc solidaritatea tacită dintre colegi, dintre elevi și profesori, faptul de a înțelege problemele celuilalt, de a trece cu vederea anumite năzbâtii, de a ști să zâmbești la momentul potrivit persoanei care are nevoie de asta sau, pur și simplu faptul că se întâmpla ca uneori să povestim în timpul orei minute întregi despre lucruri din afara școlii, despre lucruri amuzante, afinități personale sau, doar așa, de dragul de a face atmosfera mai plăcută în clasă. Apreciază relaxarea cu care putea sta la ora de română, dezinvoltura cu care-și permitea să adauge o idee la o anumită temă și faptul că mereu se simțea încrezător când era apreciat sau când primea o critică constructivă asupra aceleiași probleme. Acestea, spune el, sunt lucuri ce formeaza un caracter, nu curriculum-ul ministerului Educatiei, nu cine stie ce operă, nu un anumit examen. Ceea ce formează un caracter sunt doar oamenii, oamenii care au un dar aparte de a interacționa cu ceilalți.

Tot el mă face să simt bucuria că predau limba și literatura română și nu altă disciplină, deoarece chiar dacă, acolo printre străini, nu mai sensibilizează pe nimeni această limbă, totuși, lui i-a format capacitatea de a gândi logic, într-o ordine clară, de a formula judecăți de valoare. De ce spune asta? Pentru că îi vine greu să gândească în limba engleză la fel de frumos și elaborat precum o făcea în limba română. Nu mai pot spune un “Ce faci?”, care de fapt să însemne “Nu prea am chef de vorbă”, sau, dimpotrivă, “Cât de dor mi-a fost să discutăm!”. Emigrarea presupune un urias capital uman lăsat într-o sacoșă atunci când treci granița propriei țări, capital ce îl iei înapoi când revii acasă. Doar acasă.

Străin printre străini cred că se simte și elevul care pășește pentru prima dată într-o nouă aventură și aici mă refer, în primul rând, la cel de clasa a cincea. Probabil, ca în orice început e nevoie de acel fond uman, redus la zâmbet, pentru a decodifica necunoscuta și abia apoi să începi să consolidezi relația, punctând în fiecare elev aspecte esențiale ce țin de personalitate, caracter, calități și atitudini.