De ce nu învață copiii să devină responsabili

În foarte multe situații de viață ne lovim de felul nepăsător în care oamenii tratează lucrurile care îi înconjoară, cartierul, orașul, țara în care trăiesc, și asistăm de nenumărate ori de indiferența multora față de semeni și de întreaga comunitate. Profesorii povestesc deseori cum se întâlnesc cu situații în care, atunci când îi roagă pe elevi să adune hârtiile de pe jos pentru a avea grijă de mediul în care învață, aceștia răspund că nu au făcut ei mizeria și că, oricum, de aia există femeie de serviciu.

În replica aceasta a unor copii de școală generală este exprimat un întreg mecanism social, pus la punct în generații în care responsabilitatea noastră ca indivizi nu trece niciodată de ușa casei noastre, de portiera mașinii, de linia la care ni se termină hainele, geanta sau rucsacul. Ce este DINCOLO nu ne atinge și nu ne interesează, este întotdeauna problema altuia, niciodată a noastră.

Deși nu avem o cultură a responsabilității civice pe care să o trece mai departe, în mod firesc și sănătos către copiii noștri, nu putem spune în niciun caz că aceștia nu duc în fiecare zi, în familie și școală povara obligațiilor care este, de multe ori, nedrept de mare. În România, în mediul rural, 1 din 10 copii merge flămând la culcare, iar 40% dintre copii muncesc peste două ore zilnic în gospodărie, aceasta fiind și una dintre principalele cauze ala abandonului școlar. Copiii de la țară sunt bone, cărăuși, bucătari, spălători, oameni buni la a face de toate, mai puțin la a-și trăi copilăria.

În mediile ceva mai prospere, copiii au traiul zilnic asigurat, au mâncare pe masă și căldură în casă, au haine, caiete, cărți și carioci. Poate nu sunt constrânși de mediu să se maturizeze înainte de vreme, dar asta nu înseamnă că nu sunt și ei împovărați de obligații nesănătoase. În multe cazuri, au obligația de a repara mândria rănita a unui părinte care a fost nevoit să abandoneze un drum pe care copilul, poate nu poate, trebuie să încerce să îl ducă acum triumfător la capăt. „Eu nu am putut să continui pentru că nu am avut condiții, dar tu ai tot ce-ți trebuie, nu ai nicio scuză” e un tip des întâlnit de replică în familiile din România. Sunt nenumărate situațiile în care copilul este considerat responsabil de imaginea părintelui sau profesorului- „ai grijă să nu mă faci de râs!” și are obligația să nu greșească pentru că orice eșec este văzut ca o nenorocire, nu ca o oportunitate de învățare. Mai mult decât atât, trebuie să dovedească reale calități de management pentru că este clar din capul locului că s-au investit în el speranțe, așteptări, bani, eforturi și nu își poate permite să le irosească, ba trebuie să producă rapid dividende.

Aceste presiuni făcute, pe scară largă pe copii sunt în detrimentul procesului în care un copil ar putea să își cultive simțul responsabilității. Sunt copleșitoare și stresante, sunt întotdeauna prea multe și prea greu de procesat. Nu poți învăța responsabilitatea decât prin pași mici și având ocazia să te bucuri de mici victorii de etapă, să greșești, să experimentezi consecințele, să dialoghezi, să găsești soluții în puterile tale pentru a îndrepta lucrurile. Nu ai cum să înveți fără să îți arate cineva că lucrurile mici sunt importante, că prin ele se stabilesc legăturile cu lumea și cu ceilalți, că atunci în jur totul merge bine și nouă ne este un pic mai bine. Și să simți acel bine.

Altminteri, când ai de dus toată povara Universului, când țelul tău e atât de important și miza atât de mare, cum să mai ai energie și disponibilitate să ridici o hârtie de pe jos?