Istoria de lângă noi. Povestea mănăstirii Stavropoleos din București

Mănăstirea Stavropoleos este astăzi unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie din București, un monument care a rezistat de-a lungul timpului atât intemperiilor naturii, cât și epocilor mai puțin prielnice, trecând în prezent drept unul dintre cele mai valoroase lăcașuri de cult ale stilului arhitectonic brâncovenesc.

Călătorul apusean aflat în Bucureștii secolului XVIII putea poposi în câteva hanuri de renume. Construite solid și monumental, marile hanuri bucureștene apar în strânsă legatură cu însuflețirea vieții economice, cu negoțul tot mai prosper după slăbirea dominației turcești și începuturile vieții diplomatice în capitala Țării Românești.

Mărturiile scrise ale misionarilor, diplomaților sau neguțătorilor străini vorbesc despre ziduri solide de cărămidă ce înconjurau curți pătrate comunicând cu strada printr-o singura poarta, având în interior clădiri de jur împrejurul zidurilor și făcând corp comun cu acestea. Cladirile propriu-zise ale hanului cuprindeau pivnițe, prăvălii și odăi de locuit.

Multe din hanurile cunoscute aflate în centrul Bucureștiului aveau în mijlocul curții interioare biserici sau mănăstiri; de altfel nu puține au apărut ca anexe ale bisericilor și mănăstirilor, ridicate de egumeni pentru a spori veniturile acestora. Mănăstirile Colțea, Sfânta Ecaterina, Sfântul Ioan, Mihai Vodă, Sfântul Spiridon, a lui Ghiorma Banul, numită și a Grecilor, Sarindar și Zlătari au avut hanuri mari în București. Acestora li se alătură Mănăstirea Stavropoleos, cu mențiunea că în acest caz construcția hanului a precedat ridicarea bisericii.

Ridicare locașului de cult ce poarta numele de Biserica Stavropoleos are loc la începutul epocii domniilor fanariote, dar începutul istoriei acestui loc trebuie cautat mult mai devreme, în secolul XVI, când boierul Ghiorma Banul zidește din temelie, aproape de curtea domnenească din București, o biserică care îi poartă numele – „Biserica Ghiorma Banul”. Aceasta biserică mai e cunoscută și sub numele de „Biserica de la Hanul Grecilor” sau „Biserica din hanu greci” datorită hanului pe care călugării greci îl ridicaseră în jurul mănăstirii.[1]

Sub domnia lui Alexandru Vodă (1569-1577), ca și sub cele ale lui Mircea Ciobanul și Petru III Șchiopul, boierii au fost omorâți în număr mare. Printre cei uciși sub Alexandru Vodă se afla și Ghiorma Banul, despre care Matei Basarab, în hrisovul său din 5 aprilie 7143 (1635), spune: „Dar când pieri Ghiorma Banul, în zilele lui Alexandru Vodă batrânul, s-a sculat Dragomir Dvornicul și a cerut acest loc de la Alexandru Vodă și a făcut pravălii peste acest loc al Bisericii”.[2] Trebuie subliniat că acest boier nu trebuie confundat cu omonimul său din secolul al XVII-lea care a fost contemporan cu Matei Basarab. După cum spuneam anterior, ființa Mănăstirii Stavropoleos este strâns legată de biserica lui Ghiorma Banul. Acesta, după ce a ridicat lăcașul de cult, nu l-a închinat nicăieri, așa cum făcuse cu Mănăstirea Sfântul Nicolae, pe care o construise anterior și o închinase Mănăstirii Simon Petru. Cel care va închina acestă biserică este domnul Radu Mihnea, dând-o Arhiepiscopiei Pogonianis.[3] La 18 ianuarie 7193 (1631), Leon Vodă dă hrisov „mănăstirii numită arhiepicopia Pogonean din țara grecescă și călugărilor, ca să-i fie biserica lui Ghiorma Banul din orașul mieu Bucureșt, metoh cu toate prăvăliile și cu toate odăjdiile și cu tot venitul. Și am dat-o cu vrere Despii, nepoata lui Ghiorma Banul”. La 11 decembrie 7183 (1674), Duca Vodă dă hrisov „sfintei și dumnezeieștii biserici ce se chiamă a Ghiormii Banul, unde iaste hramul Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ce se află în orașul Domniei Mele în București, care iaste metoh închinat la Arhiepiscopia Pogonenii din țara grecescă”. În acest hrisov domnitorul întărește bisericii stăpânirea peste prăvăliile pe care le are în București și-i acordă și mile „pentru că biserica alte venituri și moșii nu are nicăierea”.[4] La 5 ianuarie 7191 (1684), Ilinca ot Petrești, fata răposatei Neeșii Logofetesa Petreșcăi dă zapis că, murind mama ei, a lăsat să o îngroape la biserica Grecilor, „care iaste închinat(ă) la Rumeli la Pogoreniani”, prin care dăruiește bisericii moșia de la Mălăiești din județul Elhov, „însă stânjeni 200 după moartea noastră”.[5]

Am vorbit despre această mănăstire pentru că istoricul ei este strâns legat de cel al noii Mănăstiri Stavropoleos. Ne aflam la începutul epocii domniilor fanariote, când cultura greacă influențează foarte mult viața din Țările Române, atât la nivelul limbii, mai ales în graiul bisericesc, dar și în artă sau la nivelul obiceiurilor de viață cotidiană. La nivelul artei, cultura grecească se vede mai ales în sculptura din piatră și lemn. Pe teren religios, grecii au adus în țara noastră călugări care treptat au pus stapânire pe mănăstirile voievodale, bogate în averi. Există până astăzi o repulsie făță de acești domnitori și fețe bisericești fanariote, dar unii dintre ei chiar au venit cu gânduri curate, cum este cazul și călugărului Ioanichie, cel care va întemeia așezământul din centrul de astăzi al Bucureștiului. Arhimandritul Ioanichie vine în București pe la începutul secolului XVIII, din satul Ostenița, din Grecia. Se închină încă de tânăr vieții monahale, intrând în Mănăstirea Gura din Eparhia Pogonianei (Epir). După ce călătorește mult, se așază în București, cu îngăduința lui Nicolae Mavrocordat, domnul Țării Românești la acea vreme, la biserica din Hanul Grecilor, unde în scurt timp a fost numit arhimandrit al acesteia.[6]

În anul 1722 a cumpărat de la jupâneasa Despa, văduva Cârstii Popescul, de la fiul ei Tudoran și de la ceilalți frați, locul pe care avea sa își zidească hanul și biserica „un loc de casă de douăzeci și șapte de stânjeni în lungime și douăzeci și doi în lățime, în mahalaua bisericii Gheormei Banul, peste drum de acestă biserică, alăturea cu casele Radului Logofătul”.[7] La 6 aprilie a fost semnat actul: „Adecă eu Despa ce au fost jupâneasa Cârstii, feciorul Cârstii vistierul Popescu, împreună cu fiul meu Tudoran și cu alți copii ai mei, dăm zapis Sfinții sale arhimandritului chir Ioanichie de la Pogoniani ot mănăstirea Sfinților Arhangheli, cum să se știe că-i vinde locul de casă din mahalaua bisericii Ghiormei Banul alăturea cu casele Radului Logofat și rămânind multa datorie de la boiarul mieu s-au scos acest loc, de sfintia sa parintele Daniil mitropolitul Tarei și de negutatorii care sunt iscaliti în foița de împărțeala casei, ca să se vânză și să se dea datornicilor”[8]

Locul acesta era viran și fusese scos la vânzare de Daniil, Mitropolitul Țării Românești, și de mai mulți negustori ca să plătească datoriile boierului Cârstea.

Cu privire la locul construcției acestei mănăstiri împreună cu hanul au fost de-a lungul timpului discuții contradictorii între istorici. Profesorul G. I. Ionescu-Gion considera că biserica a fost ridicată pe locurile lui Barbu Bălăceanu, care îi fuseseră confiscate de către Nicolae Mavrocordat atunci când i se spusese că Bălăceanu ar fi zis: să dea Dumnezeu să vie nemții mai repede să ne scape de grecul ăsta.[9] Analizând planuri mai vechi ale Bucureștiului, Gen. Năsturel ajunge la concluzia că biserica s-a ridicat într-adevăr, așa cum arată și documentele, pe terenul care a fost cumpărat de Ioanichie, și nu pe terenul lui Barbu Bălăceanu. În sprijinul acestei afirmații vine și faptul că la 1722, Ioanichie era egumenul la metohul Arhiepiscopiei de Pogonianis, adică biserica Ghiormei. Pe pământul cumparat a zidit mai întâi un han, iar acest han nu îl așeza decât la vest, unde ar fi fost lipit de Hanul lui Constandin Vodă sau în partea opusă, în direcție paralelă, la sud de bisericuță.[10] Am putea concluziona că locul vândut de jupâneasa Despa se întindea de la zidul Hanului lui Constantin Vodă ( pe locul fostului Palat al Poștelor) până spre strada Smârdan, învecinându-se cu proprietățile serdarului Grigorie Greceanul și cu casele Radului Logofăt.[11]

Arhimandritul nu a avut de la bun început toți banii, suma care i se cerea fiind de 400 de taleri, și a cumpărat doar jumate din teren, restul luându-l serdarul Grigore Grecianul.[12]

Așadar, Ioanichie a zidit mai întâi un han, încojurat de ziduri, unde urmau să fie găzduiți străini, îndeosebi negustori. Alături de han, a mai ridicat o casă pentru el, cu pivniță pentru păstrarea vinurilor cu care făcea comerț, strângându-și astfel bani pentru construcția bisericii. După ce a strâns banii mai mulți, a hotărât să înceapă construcția Bisericii, însă locul era prea îngust. Arhimandritul a cerut vecinului său, serdarul Grigore Grecianu, să îi vândă un stâmjen de loc „ca să încapă altarul bisericii”, iar acesta i l-a dăruit. [13] Voi prezenta în continuare zapisul întocmit de Grigore Grecianu și arhimandrit, la 1 iunie 1724, cu ocazi donației: „Vrând sfinția Sa Părintele chir Ioanichie să facă o biserică în hanul sfinției Sale, pe locul Cârstii Vistierul, aici în București, în mahalaua Grecilor, pe lângă casa mea, și, fiincă locul e prea strâmt, au venit ca să încapă altarul bisericii. Deci eu, văzând că n-are sfinția Sa loc de ajuns, am socotit de bunăvoia mea de am afirosit sfintei și dumnezeieștii biserici, unde se cinstește hramul sfinților și marilor arhistrategi Mihail și Gavriil, un stânjen de loc, in lat, ca să fie pentru pomenirea sufletelor părinților noștri și pentru pomenirea sufletelor noastre. Care loc este și mie de cumpărare dela Despa jupâneasa Cârsticăi, sin Cârstii Vistierul”.[14] Însă actul de danie al lui Grecianu nu ajungea pentru construirea bisericii și nici arhimandritul nu avea destui bani pentru a cladi o biserică mai mare, dar a inceput construcția bisericuței, căreia i-a dat hramul Sfinților Marilor Voievozi Mihail și Gavriil, după hramul Mănăstirii Gura, unde fusese călugărit Ioanichie, la care mai adăugă și hramul celui dintre sfinți Părintele Athanasie cel Mare, Arhiepicopul Alexandriei.[15] La 1 iunie 1724, hanul este deja ridicat, așa cum pomenește și testamentul lui Ioanichie, care vorbește mai întâi de han. Dar în același an, 1724, pisania bisericii atestă că biserica era construită. Lipsa dovezilor documentare despre un plan prealabil de construire a bisericii, faptul că numai cu trei luni înainte de terminarea construcției, Ioanichie încă mai cumpara terenuri ca să încapă altarul, apoi hotărârea de a mări altarul la numai patru ani de la terminarea construcției, precum și constatările ulterioare ale arhitecților în timpul restaurărilor, îl determină pe generalul P. V. Năsturel să conchidă că Ioanichie găsește pe locul cumpărat în 1722 de la jupâneasa Despa, un paraclis al boierilor Popești[16], pe care apoi îl repară și transformă succesiv: rotunjește zidul dinspre răsărit al altarului, adaugă absidele, construiește, la 1725, pe locul dăruit de Maria, fata logofatului Radului Greceanul, o clopotniță și o pivniță, mărește, la 1729, altarul, făcând un schimb de proprietăți cu Grigorie Greceanul: „Dau scrisoare la cinstita mâna părintelui Vladica Stavropoleos, Kir Ioanichie, ca să știe că vrând sfinția sa să mai mărească oltariul bisericii și neavând loc, m-au pohtit sfinția sa de i-am dat den locul mieu den curte, loc în lat stanjeni unul si o palma și în lung stanjeni 8 și 2 palme. Și pentru acest loc mi-au dat sfinția sa la schimb un loc de lângă grădina mea ce să hotărește cu locul lui Mihai Logofatul, care loc l-au cumpărat și sfinția sa de la igumenul Sfintei Mănăstiri Codrenii, Kir Matei, însă în lat stânjeni 3 și în lung stânjeni 2”.[17]

Până la moartea sa, în 1741, neobositul Ioanichie adaugă rând pe rând hanului și bisericii construite în Mahalaua Grecilor, moșii, locuri, case, vite, țigani, afierosite mănăstirii de feluriți binefăcători: moșia Cepășoaia, două clopote, boi și taleri lăsați prin testament, dar și zapis de întărire de catre Ilinca Cojasca, cinci pogoane de vie din dealul Bucureștilor daruite de Neacșul Vornicul Piteșteanul, două pogoane de vie în dealul Bucureștilor lăsate de Neacșa, soția lui Petre Ceprazarul, o casa în Mahalaua Fântânei Boului, lăsată de Marica Piteșteanca în schimbul ștergerii unei datorii către Ioanichie, o sută cincizeci stânjeni din moșia Greci din județul Vlașca dăruiți de jupâneasa Dumitrana, Schitul Roata închinat de ctitorul acestuia părintelui Ioanichie și Bisericii Stavropoleos „pentru că fiind și părintele Stavropoleos dăn Patria noastră, pentru aceea am închinat la sfânta biserică a sfinției sale ca să fie stătătoare”, moșia Bărcănești, dăruită de Constandin Clucerul, case, locuri și grădini cumparăte în mahalalele Fântâna Boului și Popa Darvasi (strada Episcopiei).[18]

Zapisele întocmite de binefacatori și semnate de numeroși martori sunt întărite de hrisoave domnești, care consfințesc proprietățile și statornicesc privilegiile acordate de domnitori mănăstirii Stavropoleos: „Ci dar de vreame ce și iubitoriul de Dumnezeu, Sfințitul Mitropolit Stavropoleos Kir Ioanichie dentru ale arhieriei sale dreapte agonisiri, care din milele pravoslavnicilor domni și ale iubitorilor de Hristos creștini, cu râvna dumnezeiască îndemnându-se au zidit și din temelie au rădicat sfintu lacaș în orașul Domniei meale Bucureștii întru slava și cinstea mai Marilor Voievozi si Taxiarhi, Mihail și Gavril și a Sfintului Parintelui nostru Athanasie, Patriarhul Alexandriei, aproape de bisearica ce se cheama a Grecilor, unde să praznuiaste Nașterea Domnului Hristos, carea iaste închinată la Prea Sfânta Arhiepiscopie Pogonianii, care bisearica împodobind-o cu tot feliul de odoare bisericești. Alăturea cu bisearica au facut și case primitoare de streini, adeca han, și case mari pe pivnița de piatra și pivnța de vânzarea vinurilor iar aproape. Și înzestrându-l acel sfânt lacaș cu moșii, cu vii, cu țigani, cu dobitoace si cu altele multe lucruri mutătoare și nemutătoare, l-au închinat cu toate acestea și cu toate veniturile lui den învoirea arhierii sale la sfânta și cinstita mânăstire care iaste Arhiepiscopia Pogonianii care și acea mânăstire să cinstețte iarași pre numele mai marilor Taxiarhi și să numește Gura, aproape de satul Ostanița, de unde iaste patria Sfintiei sale. La care mânăstire au primit și sfinția sa cinul cel îngeresc și s-au închinat pre sineși.

Ci dar și acest sfânt lacaș care mai sus s-au zis închinându-l și afierosindu-l la acea sfântă mânăstire, au facut Sfinția sa și carte de danie. Întru care să coprinde toată zidirea de pre lângă bisearică și toate moșiile, viile și alte lucruri mutătoare și nemutătoare cu care o au înzestrat-o. Pentru ca să fie aceii sfinte mânăstiri de oarece ajutoriu și folosință, iar arhieriei sale pomenire veacinică. Care danie și afieroseală pentru ca să fie întărită și nestrămutată și veacinică și cu rânduială buna”[19] .

Așadar, la 8 noiembrie 1723, Ioanichie închină Mănăstirea Stavropoleos Mănăstirii Gura, Eparhia Pogonianis, din Epir, act care este întărit de hrisovul domnesc de mai sus al domnitorului Nicolae Constantin Mavrocordat. La 21 mai 1741, având deja grija celor ce va lasa în urma sa, Ioanichie face înscris întărit de mitropolitul Neofit, cu privire la urmașul sau la ocârmuirea sfintului lacaș și a averilor acestuia, în persoana nepotului său, ierodiaconul Partenie: „Dorind să sfârșesc și celelalte chilii și orice altceva ce voi putea să adaug și fiind eu muritor ca toți oamenii și temându-mă de o moarte neașteptată, ca nu cumva dupa moartea mea să înceteze și să urmeze o piedică la cele hotărâte de mine în viața și a dorinței mele, am socotit de cuviință sa las dupa moartea mea un urmaș vrednic. Aflându-mă acum cu ajutorul lui Dumnezeu sănătos și în deplinatatea minții am bunavoința să las urmaș la supravegherea și chiverniseala acestei sfinte biserici ca moștenitor al tuturor bunurilor sale însuflețite și neînsuflețite, mișcătoare și nemișcătoare, potrivit celor rânduite în testamentul meu, pe nepotul meu de soră, Partenie, ierodiacon, pe care îl cunosc ca fiind cuminte, smerit, ducând o viață curată, liniștit și zelos întru cele bisericești și sfinte, care din propriu îndemn a ales viața monahală, care moștenitor al meu să facă socoteală veniturilor, împreună cu ceilalți epitropi și ce va prisosi să trimită la Mânăstirea din Rumelia și să cerceteze împreuna cu epitropii, egumenii și proestosii metohurilor mânăstirii și care din acestia nu are purtare bună și nu chivernisește bine și nu trimite prisosul cuvenit la metanii, să-l schimbe.
De asemenea să aibe voie și numitul moștenitor al meu să lase urmaș vrednic, la timpul potrivit. Cine va îndrăzni să se împotrivească la cele statornicite de mine și va încerca să stânjenească pe moștenitorul și urmașul meu, de orice stare ar face el parte sau dacă va înstrăina ceva acesta, sa fie afurisit de Dumnezeu Atotputernicul și blestemat și neiertat, să aibe blestemele celor 318 sfinși părinți și purtători de Dumnezeu de la Niceea și a celorlalte sfinte sinoade și să fie de o parte cu trădatorul Iuda, pâna când se va pocăi și se va lepăda de această răutate și se va bucura de iertare. Numitul moștenitor, după moartea mea să-mi faca pomenirile, potrivit viaței mele. Pentru întărirea voiei mele s-a făcut prezentul înscris în timpul stăpânirii prea cucernicului și inalțatului Domn Ioan Constantin Nicolae Voevod Mavrocordat și s-a dat susnumitului ierodiacon, Partenie, nepotul meu, singur moștenitor. Întărit cu propria-mi semnatură și pecete, în fața cinstitilor și vrednicilor de crezare, martori, subsemnații.
Ioanichie al Stavropoleos, adeveresc.”.[20]

La 7 februarie 1742 arhimandritul Ioanichie trece la cele veșnice în vârsta de 61 de ani și este înmormântat în biserica sa. Vor urma o serie de serie de egumeni printre care îi amintim pe Partenie (1742-1749), Matei Iaropoeos (1749-1763), Chiril, Pahomie și Timotei (1828-1837).

La 14 octombrie 1802 Biserica suferă numeroase stricăciuni ce au reclamat reparații imediate, care au început în anul 1803. Dar în ianuarie 1838, biserica este avariată și mai grav de cutremurul din acest an, egumenul Leontie neputând îndrepta stricăciunile. Starea precară a construcției determină autoritățile să someze în repetate rânduri conducerea mănăstirii să dărâme turla bisericii, care amenința să cadă, iar în 1841 va fi de altfel dărâmată. Între anii 1852 – 1858, egumenul mănăstirii cere în repetate rânduri dărâmarea bisericii și construirea unei biserici noi. Arhitectul Slater, prin raportul său susține necesitatea unei restaurări înțelepte a bisericii, respectând arhitectura și decorațiile originale.[21]

La 30 iulie 1888, arhimandritul N. Apostoliu comunică Ministerului că biserica se găsește într-o ruina aproape completă, iar în 1897 Ministerul Instrucțiunii și al cultelor ia măsuri pentru restaurarea bisericii și se adresează arhitectului Ion Mincu, care, după trei ani de studii afirmă ca restaurarea ei este imposibila, datorită greșelilor de construcție.

Anterior biserica fusese studiată pentru restaurare de celebru arhitect francez Henri Revoil la cererea ministerului. Este neapărat necesar să amintim de scrisoarea sa adesată Ministerului Cultelor în care prezintă starea acestui monument. Scrisoare este trimisă la 2 iulie 1890.

„Această încântătoare clădire religioasă, așezată în mijlocul Bucurescilor, nu putea cu toată data recentă a construcțiunei sale, să fie uitată din lista monumentelor istorice ale României.

Ea este, întra-devăr, opera unui arhitect, interpret credincios al tradițiunei. Porticul acestei biserici este încântător, picturile figurilor sale sunt, în cea mai mare parte, reproducerea îndemânatică a iconografiei vechi; și dacă n-ar fi imperfecțiunea ornamentării sale, s-ar putea zice că această biserică este un monument complet, ca plan, ca așezare arhitecturală și decorativă. […] Am răspuns cu acest raport asupra lucrărilor ce reclamă conservarea și restaurarea acestei capele. În urma mai multor vizite s-a constatat:

1.Acoperișul acestei biserici este în stare rea. Ar trebui refăcut, avându-se grijă a de a se asigura deplina scurgere a apelor și a suprima burlanele actuale, cari necinstesc acest monument.

Se cade să se reclădească iarași pe basa sa turla cea veche, care nu mai există acum. S-ar putea pentru acest sfârșit , să se cerceteze picturile vechi, dacă nu s-ar găsi ceva documente în acestă privință și să se încredințeze astfel, dacă acoperământul acestei turle nu era în formă bombată, comform cu forma adoptată în epoca construcțiunei acestui edificiu.
Toată temelia acestei biserici trebuie refăcută cu mortar, ca și mai înainte; columnele întrebuințate, învelite de asemenea cu mortar, trebuiesc iarași reparate.
S-ar cădea asemenea să se dreagă și pardoseala tindei, soclul temeliei la fațada sa principală; să se restabilească încheetura elegantă de lemn, care leagă arcadele sale și să se refacă treptele care conduc spre tindă.
Ar trebui să se restaureze picturile din afară, păstrându-le formele lor archaice și restabilind ornamentarea picturală care le încadrează.
Împrejurul acestei cladiri ar trebui să se stabilească un fel de trottoir înclinat, așa în cât să o garanteze de umezeală; și să o înconjoare cu o îngrăditură, pentru a o pune la adăpost de orice stricăciuni”.[22]

În august 1904, arhitectul Ion Mincu începe lucrările de restaurare, iar după patru ani prezintă autorităților planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han dispărut și care va servi drept muzeu. Restaurarea picturii a fost încredințată preotului pictor V. Damian. Dupa moartea lui Ion Mincu lucrările au fost continuate de elevul său, arhitectul Al. Zagorit. Întrerupte în timpul războiului, lucrările au continuat sub conducerea profesorului C. Dumitrescu.[23]

Între anii 1904-1940 Biserica a rămas doar monument istoric, iar în incinta sa s-au depozitat elemente de arhitectură și pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Bucureștiului. De abia în 1940 biserica se redeschide cultului prin grija preotului Dimitrie Iliescu-Palancă și a lui Octavian Dobrin, epitropul bisericii. În perioada comunistă așezământula funcționat ca biserică de mir, iar din 2008 a redevenit mănăstire.[24]

Astăzi, din construcția inițială a incintei mănăstirii și hanului s-a păstrat numai biserica, una dintre cele mai reprezentative ctitorii post-brâncovenești. Celelalte clădiri sunt rezultatul unui vast proiect de restaurare și construcție început în 1897 după planurile arhitectului Ion Mincu.

[1] Gen. P. V. Năsturel, Biserica Stavropoleos din București după documentele din Arhivele Statului: cu planuri și vederi fotografice, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1906, p. 4.

[2] Ibidem, p. 5.

[3] Ibidem, p. 5.

[4] Ibidem, p. 6.

[5] Ibidem, p. 6.

[6] Pr. Dem. I. Palanca, Istoria Bisericii Stavropoleos din București, București, Tipografia Ion Văcărescu, 1940, p.14.

[7] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Biserica Stavropoleos, D. 12, f. 26.

[8] Document preluat de pe site-ul Bisericii Stavropoleos, www.stavropoleos.ro (2.3.1015)

[9] Gen. P. V. Năsturel, op. cit., p.14.

[10] Ibidem, p. 15.

[11] www.stavropoleos.ro/istoric

[12] Dem. I. Palanca, op. cit., p.15

[13] Ibidem, p. 16.

[14] Prof. Ghe. Nedioglu, Biserica Stavropoleos în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, anul XVIII, 1924, fasc. 42.

[15] Dem. I. Palanca, op. cit., p.18.

[16] Gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 18-20.

[17] www.stavropoleos.ro/istoric

[18] Ibidem (3.1.2013).

[19] Document preluat de pe www.stavropoleos.ro/istoric

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Acte și rapoarte oficiale despre restaurarea Catedralei și construireareședinței episcopale dela Curtea de Argeș, despre restaurarea Bisericii Trei-Ierarhi și S-tu Nicolae din Iași, a Catedralelor metropolitane din Târgoviște și din Bucuresci și a Bisericilor S-tu Dumitru din Craiova și Stavropoleos din Bucuresci: 1865-1890, București, Tipografia Carol Gobl, 1890, p. 279-280.

[23] www.stavropoleos.ro (5.1.2013)

[24] Octavian Dobrin, Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil: fosta mănăstire Stavropoleos redeschisă la 6 decembrie 1940, București, Tipografia I.G.M., 1941, p. 11-14.