Istoricul și evoluția chitarei

Chitara își întinde rădăcinile arborelui său genealogic în adâncul secolelor. O atestă hieroglifele Egiptului antic. O imagine descoperită de către egiptologul Ernesto Schiaparelli și datată în jurul anului 5000 i.Ch. ne redă foarte clar schema chitarei care seamănă cu cea din zilele noastre.

În India Antică se construiau chitare a căror formă semăna cu cea a crocodililor. Cele mai vechi mărturii păstrate sunt conservate în câteva sculpturi din Mesopotamia, cu 2000 de ani i.Ch. Instrumentele reprezentate aveau o cutie de rezonanță puțin voluminoasă,construită din carapace de broască țestoasă.

Instrumentele de acest gen erau deja existente și în alte țări, sub diverse denumiri: în Balcani(tamborita), în Iran(șetar), în Turcia(saz) și în Grecia(buzuki).

O etapă importantă în evoluția chitarei o constituie apariția unei cutii de rezonanță, formată din trei părți: fundul (spatele cutiei de rezonanță), eclisa și fața, ultimele fiind unite.

Totuși, nu putem abuza de termenul de chitară în cazul tuturor instrumentelor reprezentate, deoarece numele latin derivă din grecescul ”kithara”, care desemna chitara în Evul Mediu.

În spațiul European, regăsim chitara, pentru prima data în Grecia Antică. Homer menționează că grecii acompaniau imnurile dedicate zeilor,cu sunete de chitară sau liră.

În forma aproximativă de astăzi, chitară a fost adusă în Europa de către arabi, când au cucerit Spania, în jurul secolului al XIII-lea.