Din laboratorul de chimie, în fața șevaletului și a paletei de culori – o posibilă poveste a pigmeților roșii
Culorile constituie una dintre părțile importante ale tehnologiei picturii, ele dezvoltând primele forme ale personalității și emotivității omului. De asemenea ”îi stimulează spiritul creator și exercită o deosebită influență asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii și sentimente.”
Așadar, făcând aceste precizări importante este necesară, mai înainte de toate, o definiție a culorii. În sens fizic, culoarea este percepția retino-corticală a radiațiilor luminoase de diferite frecvențe vizibile. În sens plastic, culoarea potențială este starea pigmentară, materia cu calitate cromatică.
În ceea ce privește arta avem, deci, nevoie de o materie colorantă pentru a picta diferitele suprafețe suport. Această materie poartă numele de pigment sau colorant. Este important de precizat că cele două denumiri nu sunt sinonime, fiecare referindu-se la o structură chimică cu totul diferită. Coloranții sunt materiale capabile să coloreze suprafețe, pe care se fixează. Pentru a colora această suprafață, colorantul trebuie să fie solubil într-un dizolvant spre a pătrunde în suport și să posede o anumită structură pentru a se fixa de el.
Spre deosebire de coloranți, pigmenții sunt substanțe colorate de natură anorganică sau organică (naturale, artificiale sau de sinteză), insolubile în mediul în care sunt suspendați și capabili să coloreze prin acoperire diverse materiale. Spre deosebire de coloranți, pigmenții nu pătrund în interiorul corpurilor pe care sunt aplicați și formează numai un strat pe suprafața acestora. Pentru a se fixa de suprafața suport, pigmenții au nevoie de un liant, fie că este vorba despre cleiurile animale sau vegetale, fie că este vorba despre uleiuri (în cazul tehnicii picturii omonime.)
Această ultimă categorie de materie colorată este subiectul prezentului articol. Pigmenții au fost folosiți din cele mai vechi timpuri, omul primitiv manifestându-și dorința de a picta, satisfăcând astfel diferite necesități – magice sau estetice. Aceștia foloseau pigmenții naturali ce le erau la îndemână. Brunul, galebenul, negrul, dar mai ales roșul erau pigmenții ce constituiau paleta acelor vremuri. Drept mărturii ne sunt, și astăzi, prezentate celebrele picturi rupestre din Franța (Lascaux) și Spania (Altamira).
Egiptenii, mai târziu, utilizează și ei pigmenții pentru a da strălucire spațiilor tombale, și nu numai. Ei utilizau pigmenți roșii precum: ocru ars, cinabru etc.
Secolul al IV-lea î. Hr., aduce cu sine, în lumea Elenă, decorarea textilelor, a statuilor, templelor și a vaselor. Astfel găsim, în perioada Arhaică, până în secolul al VI-lea î. Hr., o abordare, a vaselor, ce includea bicromia negru-roșu.
Tot în Antichitate, scriitorul roman Plinius propune, în scrierile sale, una dintre primele nomenclaturi a culorilor. Găsim în aceasta denumiri ca: alb de cretă, ceruză, miniu, cinabru etc.
O dată cu secolul al VIII-lea apar în lumea artelor și pigmenții sintetici. În ceea ce-i privește pe aceștia, pictorii observă că sunt ușori degradabili sub acțiunea luminii și a aerului, dar și faptul că mulți dintre ei sunt toxici pentru organismele vii și mai ales pentru oameni.
Cu timpul, artiștii au încercat să realizeze diferite clasificări ale pigmenților. Una dintre acestea este realizată de artistul plastic Constantin Săndulescu-Verna, în lucrarea sa Materiale și tehnica picturii. Astfel, pigmenții se pot clasifica după: aspect (roșii, bruni, etc); origine: naturali (minerali – oxizii de fier, vegetali – șofranul – și animali) și sintetici (obținuți în laboratore prin sinteza unor elemente chimice: roșul vermillion); compoziția chimică: organici (folosiți mai ales în artele textile) și anorganici. Alte clasificări ar fi: după proveniență (pigenți de plumb, pigmenți de fier etc), după însușirile caracteristice: finețe, transparență etc.; după felul de prezentare: publere, pastile etc.; după utilizare: pentru frescă, ceramică, ulei, acuarelă etc.
Printre aspectele importante ale pigmenților se află anumite proprietăți caracteristice ca: puterea de acoperire, puterea de colorare, indicele de absorbție de ulei, rezistența la lumină, dispersabilitatea în lianți.
Puterea de acoperire se exprimă prin cantitatea de pigment în grame, necesară pentru acoperirea unei suprafețe de 1 m2 și depinde, de cele mai multe ori de finețea granulației pulberii de pigment.
Puterea de colorare este proprietatea dată de capagitatea pigmentului de a-și combina culoarea cu un pigment alb, în diferite condiții, pentru atingerea rezultatului dorit de către artist.
Indicele de absorbție de ulei este o proprietate ce se referă la capacitatea de a primi liant necesar, pentru obținerea uor pelicule rezistente la acțiunile mecanice maxime. Acest indice reprezintă cantitatea minimă exprimată în grame, necesară pentru umectarea a 100 de grame de pigment.
Rezistența la lumină. Majoritatea pigmenților suferă degradări sub acțiunea radiațiilor ultra violete. Cele mai dese modificări sunt cele de culoare și apar în mod frecvent la pigmenții organici, însă nici cei de natură minerală nu sunt stabili în totatlitate. Un exemplu în acest sens este roșul cinabru care își schimbă culoarea devenind negru. Pigmenții dispersați în lianți apoși sunt mult mai vulnerabili la acțiunea luminii, decât cei disperați în ulei.
Dispersabilitatea pigmenților în lianți. Pentru a fi dispersați în liant, pigmenții sunt condiționați de umectarea lor cu liantul respectiv. Astfel, cei mai folosiți sunt lianții alcătuiți din acizii grași sulfonați și alcoolul etilic.
Trecând peste aceste proprietăți, cât și peste alte probleme ce au legătură cu noțiunile de chimie ale pigmenților, vom încerca să trecem, succint, în revistă unii pigmenți de culoare roșie, pigmenți ce au făcut istorie în lumea artelor vizuale, din Antichitate până în prezent.
Auripigmentul roșu este o varietate de pigmenți utilizați din secolul al IV-lea î. Hr. și până aproape de perioada contemporană. Este un pigment natural sau sintetic, iar din punct de vedere chimic este o sulfură de arsen. Astăzi acest pigment nu mai este folosit datorită toxicității sale.
În Evul Mediu era folosit pentru realizarea miniaturilor.
Alte denumiri ale acestui pigment: arsenicon, arsenic
Bolusul este un pigment natural obținut dintr-o argilă grasă și fină (din punct de vedere al granulației). Conține silicat sau oxid de fier, acest lucru făcându-l disponibil în două culori diferite: ocru și roșu închis. Era folosit în Evul Mediu pentru colorarea grundurilor, iar în perioada contemporană se folosește, cu precădere, pentru pregătirea suprafețelor ce urmează să fie aurite.
Alte demnumiri ale sale: bol de Armenia, bol de Sinope, pământ de Lemnos.
Caput Mortum este un pigment de culoare roșu-violaceu rece. Se prepară prin calcinarea orcrului galben în prezența ghipsului, caolinului etc. În Antichitate pigmentul purta numele de rubica, amatisto etc.
Cinabrul este un pigment natural sau sintetic care din punct de vedere chimic este o sulfură de mercur (formula sa chimică fiind HgS).Cinabrul este cunoscut încă din Antichitate – Pliniu confundându-l în scrieirile sale cu miniu.
Cel mai adesea era folosit pentru realizarea picturilor murale și a icoanelor.
Culoarea sa este o nuanță caldă a roșului, căpătând o anumită prețiozitate și eleganță prin juxtapunerea cromatică.
Roșul de garanța. Este un pigment ce are o culoare zmeurie. Se obținea prin extragerea unui colorant, numit alizarină, din rădăcinile plantei Rubia Tinctorum, cultivată în Grecia și Italia.
Roșul de Garanță a fost menționat de scriitorul Pliniu, dar și de arhitectul Vitruvius.
În anul 1826 chimiștii francezi Robiquet și Colini identifică elemntele colorante ale plantei din care se extrăgea colorantul acestui roșu – alizarina și purpruina.
Alte demuniri sub care se găsește acest pigment: crimson lake, Maddir Lake.
Miniu de plumb este un pigment mineral, sintetic, iar din punct de vedere chimic este un oxid de plumb. Are o culoare roșie-orange strălucitoare și este cristalin sau amorf.
De asemenea și el este menționat în scrieirle lui Pliniu, care istorisește că pigmentul cu pricina a fost obținut accidental, de către pictorul grec Nicias, cu ocazia incendierii orașului Pireu, când o ceruză albă (pigmentul alb de plumb) a devenit roșie din pricina temperaturii ridicate.
În Evul Mediu a fost utilizat la realizarea miniaturilor, lucrări ce foloseau ca dominantă cromatică acest roșu.
Alte denumiri: plumb roșu, plumb de Paris, roșu Saturn etc.
Orsel este un pigment roșu-viloaceu, folosit în pictură, dar mai ales în boiangeria medievală și renascentistă, și se obținea prin prelucrarea unor licheni care trăiesc pe stâncile marine.
Pământ roșu. Sub această denumire se găsesc o serie de roșuri naturale ale căror tonuri variază. Din punct de vedere chimic, pământul roșu prezintă combinații bogate în oxizi de fier, dar și alte elemente chimice precum siliciu, aluminiu etc.
Roșu cadmiu este un pigment mineral sintetic, iar din punct de vedere chimic este o sulfoseleniură de cadmiu.
A fost creat în Germania, în anul 1907, și prezintă o varietate de tonuri, de la orange deschis și închis, până la purpuriu.
Roșu de crom este o pulbere cristalină, de culoare roșu-cărămiziu, care din punct de vedere chimic este un croat bazic de plumb. A fost descoperit de chimistul francez Louis Nicolas Vauquelin (1763 – 1829) în secolul al XIX-lea.
Roșu de hematităeste un pigment natural extras din minereul omonim.
Îl găsim prezent în picturile etruscilor, ale grecilor și ale romanilor. Ajunge să fie foarte des utilizat în Sapania și Italia secolelor XIV – XVII.
Pictorul italian Cenino Ceninni (1360 – 1427) îl numește, în lucrarea sa Tratatul de pictură, amatisto sau amatito
Roșu de Mars. Chimic, aceste varietăți de roșu, sunt oxizi de fier precipitați. Aparțin gamei roșurilor de pământ.
Marsurile ce prezintă o culoare spre orange sunt numite roșuri luminoase, cele purpurii se numesc violet de Mars iar cele albăstrii poartă denumirea de roșu indian.
Acest pigment este sinonim cu: morelle salt, roșu Van Dyck, roșu pompeian etc.
Sinopia este un pigment bogat în oxid de fier, iar în Antichitate romanii îl aduceau din localitatea Sinope (port la Marea Neagră).
Cenino Cennini îl numește în lucrarea sa sinopia sau porfir.
Acest pigment era folosit în realizarea schițelor frescelor, schițe care erau făcute de către pictorii muraliști pe suprafața tencuielii ce urma să primească stratul de fresă.
Sanguina este un pigment de un roșu temperat folosit încă din antichitate . Atât în Renaștere cât și în perioada contemporană era/este comercializat sub forma unor bastonașe utilizate în realizarea desenelor
Terra Sigillata este un pigment mineral, pământ roșu cu un ton deschis. Se folosea în Antichitate pentru autentificare, iar sigiliul rezultat avea ca simbol căprioara specifică zeiței vânătorii, Diana
Vermillon. Este o denumire dată roșului cinabru.
Această denumire este purtată și de un pigment nou, obținut pe cale sintetică.
Vermillon-ul american este un pigment preparat din aniline fixate pe miniu de plumb, roșu de crom etc.
Vermillon-ul prezintă o culoare roșie, strălucitoare precum ceara de sigiliu, dar mai poate avea nuanțe stacojii, sau unele reci, spre viloet.
În Anglia, Franța și Germania secolelor XIV – Xv vermillon-ul era îmbunătățit dacă era amestecat cu puțin șofran sau cu decoct din coji de nucă. Combinarea vermillon-ului cu miniu de plumb, pentru a deveni mai strălucitor, se practica doar în cazul în care acesta fusese temperat și spălat de mai multe ori, astfel încât devenise murdar în decursul acestui proces tehnologic.
Departe de a fi epuizat subiectul culorilor – fie ele pigmenți sau coloranți – putem observa că în spatele operelor de artă ce încântă ochiul privitorului se ascund o mulțime de ”secrete”, care joacă un rol important în viața compozițiilor din muzeele lumii sau din propiriile noastre colecții. În același timp, combinarea unor pigmenți cu anumiți lianți, sau prezența lor în anumite medii, pot duce la degradarea acestora în timp, și implicit la pierdera unor valori din patrimoniul universal sau din patrimoniul local.
De asemenea restaurarea și conservarea straaturilor portante ale operelor de artă depinde, într-o mare măsură, și de compoziția chimică a pigmenților folosiți.
Iată, deci, că în spatele artei se ascund o serie de domenii conexe, fără de care nu s-ar putea realiza multe dintre frumoasele povești ilustrate, pe diferite suporturi, cu migală, pricepere și învățătură de către marii maeștrii ai plasticieni.
Bibliografie
- CENNINI, Cennino, Tratatul de pictură, Editura Meridiane, București, 1977;
- DIMA, Victor, Educație plastică – manual pentru clasa a V-a, Editura Teora, București, 1998;
- ISTUDOR, Ioan, Noțiuni de chimia picturii, ediția I, Editura Daim Publishin House, București, 2006;
- LĂZĂRESCU, Liviu, Pictura în ulei, Editura Sigma Plus, Deva, 1996;
- PALADE, Mihaela, Istoria Artei Universale, note de curs, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”, București, 2005;
- SĂNDULESCU-VERNA, Constantin, Materiale și tehnica picturii, Editura Marineasa, Timișoara, 2000;
- ȘUȘALĂ, Ion N., Ovidiu BĂRBULESCU, Dicționar de artă. Termeni de atelier, Editura Sigma, București, 1993;
- TOMPSON jr., Daniel V., Materiale și tehnici de pictură în Evul Mediu, Editura Sophia, București, 2006.
Sursa imaginii ce ilustrează articolul: