Magia emoțiilor, a relațiilor și a cunoașterii

Învățarea socială și emoțională reprezintă baza învățării și cheia succesului școlar, lucru dovedit din ce în ce mai mult de către schimbările și preocupările actuale ale dascălilor, specialiștilor din domeniul educației, psihologiei, pedagogiei și nu numai.

Orice act al învățării, are la bază omul ca entitate bio-psiho-socială, diferit de ființele necuvântătoare prin cogniție, voință și sentimente. Dacă până nu cu mult timp în urmă, preocupările adulților despre educația copiilor, se concentrau pe învățarea cognitivă punând un preț mic pe învățarea social-emoțională, astăzi, prețul plătit pentru relații, emoții și sentimente devine din ce în ce mai mare.

Probabil că mulți dintre noi se pot întreba de ce cheia succesului școlar este reprezentată de învățarea socială sau chiar de cea emoțională? Ce rol au emoțiile și cum stimulează ele învățarea cognitiv-comportamentală? De ce învățarea socială este importantă și ce relații se pot crea între toate aceste tipuri de învățare?

Iată cum ia naștere povestea învățării sociale, emoționale și mai ales cea a conștientizării de sine, în relație cu ceilalți.

Povestea începe pentru noi, dascălii, în fiecare moment când aștepările sunt din ce în ce mai mici, când uităm, de fapt, că menirea noastră este aceea de a educa cu dragoste de frumos, cu dragostea purtată în sufletul ce se deschide ca aripile unui fluture pentru a dărui. A dărui iubire celorlalți și pentru ceilalți, asta trebuie să-i învățăm pe cei mici. Dar cum să oferi cuiva când ai fost învățat că trebuie doar să primești?! Poate că pare trist dar am văzut că în momentul în care dăruiești, primești înzecit iubire.

Aplic cu elevii mei tot ce am învățat despre iubirea de dascăl, tot ce am experimentat, tot ce am trăit si tot ce este nou. Aplic sinceritatea, aplic iubirea, aplic schimbul de energie prin îmbrățișările pe care ni le dăruim reciproc, aplic magia emoțiilor. Și da, observ schimbările. Copiii s-au săturat de reproșuri, de dascăli “perfecți”, de experți în educație. Ei caută altceva, ei caută iubire, înțelegere, compasiune, empatie, bucurie. Puțină iubire face mult în relația profesor-elev. Experimentați apropierea și iubirea față de elevii voștri si veți vedea schimbările. Dăruiți-le un strop de iubire copiilor și îi veți transforma în fluturi! Veți observa cum sufletul lor se deschide și cum ajunge să capete culoare, speranță, încredere, cutezanță. Poveștile sunt multe. Relatând câteva, veți observa cât de mult schimbă relația cu ei cursul învățării. Nu ne dorim să-i învătăm cunoștințe, ne dorim să le formăm abilități sociale și emoționale.

Povestirile nu sunt ale mele, ci ale micilor suflete pe care am avut și am ocazia să le “țin în palme”. Prima poveste este a unui băiețel cu ochi de viorea și păr de aur, ce căuta să vadă dacă există un loc în care cineva să-l înțeleagă, să-l iubească și să descopere potențialul său nativ. Era speriat când l-am cunoscut și, în primele minute din ora noastră, și-a desenat pe frunte, cu stiloul său, grăbit, o coroană. Voia să pară puternic, voia să fie rege, să răzbată în această lume dură a celor care nu-i înțelegeau sufletul.

Deunăzi, m-am așezat în locul din spate unde banca unei fetițe absente rămăsese liberă. Și ce să vezi?! Abia puteam eu citi scrisul meu de mână, nu al altuia, pentru că lumina puternică împiedica vizibilitatea din locul acela. Băiețelul de lângă nu a avut curajul să-mi spună asta când îl întrebam grăbită de ce nu scrie mai repede. Și atunci mi-am zis: “Ei, vezi, doamna învățătoare, cum se schimbă rolurile și începi să înțelegi de ce uneori lucrurile nu funcționează cum dorești?! Pentru că ochișorii blânzi din ultima bancă nu au îndrăzneala ta să-ți spună că nu văd de teamă să nu te superi pe gurița care poate spune prea multe…”. Asta se întâmplă exact așa cum ne spunea un renumit professor: “Puneți-vă în pantofii copilului și priviți lumea de acolo, să vedeți dacă mai e la fel”. Fiecare situație de învățare se clădește pe emoții, pe sentimentele micilor suflete, care au nevoie de siguranță și de o relație cu adultul. Toate teoriile posibile ale învățării nu au valoare dacă în privința învățării nu picurăm câțiva stropi de dragoste. Copiii vor să aibă relații sănătoase cu noi, vor să le fim alături. Copiii uită de tot ce este rău atunci când le suntem alături, atunci când ne jucăm și îi învățăm. Oricâte cuvinte sofisticate am folosi nu valorează cât apropierea față de copil și relația de prietenie a adultului cu el. Relație ce trebuie să aibă la bază cunoașterea pasiunilor, preocupărilor și a micilor secrete pe care le au copiii. Iată un exemplu:

În urmă cu câteva zile, într-o dimineață frumoasă de primăvară, unul dintre elevii mei nu mai dorea să vină la școală și, cu atât mai mult, să intre în școală. Ne-am întrebat cu toții, eu și părinții săi care “l-au adus forțat” la școală, care ar putea fi motivul. După multe discuții fară rezultat și fără ca el să ne spună am aflat că pierduse acasă un mic lucru pe care și-ar fi dorit să-l gasească dacă nu trebuia să ajungă “forțat la școală”. Așa că, insista să se întoarcă acasă în căutarea obiectului pierdut. Cu toate acestea, se afla in fața școlii la fel ca și mine care eram așteptată de o clasă întreagă pentru a începe activitatea. Dar nu îl puteam lăsa în holul școlii și mai ales nu puteam aștepta nici vreo minune care să-l aducă în clasă. Ce puteam să fac într-o astfel de situație?

Aplicând tehnica jocului de rol vom observa că reușim să îl deconectăm pe copil foarte ușor de la gândul de a se întoarce acasă, însă, asta nu este tot. Eu știam pasiunea copilului pentru ființele necuvântătoare și i-am promis că dacă va veni cu mine în clasă, în pauza mare vom merge împreună, “în secret”, să căutăm melci. În acel moment, două luminițe s-au aprins în ochișorii mici și au făcut ca micul școlar să renunțe la gândul de a fi acasă. Oferta propusă era de nerefuzat.

Copiii au nevoie să ne simtă alături de ei atunci când dau de greu, au nevoie să le umplem golul din sufletul lor mic, care de fapt este atât de mare, au nevoie de noi cei care, de foarte multe ori, nu-i înțelgem așa cum sunt ei pentru că suntem prea ocupați să le descoperim pasiunile, talentul, dorințele și ideile.

Învățarea socială este despre ceilalți, despre cum putem clădi relații sănătoase, cum putem petrece timp de calitate cu copiii și cum îi putem învăța ce înseamnă relaționarea cu tot ce ne înconjoară. Socialul este în strânsă interdependență cu emoționalul fără de care nu putem dezvolta și lega relații. Fără emoții nu există toleranță, relaționare sau cunoaștere. Copiii nu pot învăța/asimila cunoștințe dacă sunt triști, vulnerabili sau au anumite probleme de natură emoțională. Ei vor putea să funcționeze corect doar dacă emotionalul este în echilibru, fapt ce se va reflecta și în componenta socială.

Este nevoie să ne amintim faptul că fiecare dimensiune în parte (cognitivă, socială și emoțională) nu se poate dezvolta decât dacă se află în echilibru. Putem să realizăm echilibrul amintindu-ne de fiecare dată să nu uităm să stăm de vorbă cu copiii, să-i întrebăm de ce fac anumite lucruri și mai ales ce simt atunci când fac toate acestea și vom afla cât de sinceri pot fi și cât de logic explică și gândesc ei lucrurile, așa cum le-au învățat din interacțiunile sociale.

Copiii au nevoie de siguranță, de certitudinea că le suntem alături și îi putem ajuta necondiționat, oricând. Copiii au voie să geșească pentru că doar așa vor învăța ce trebuie să facă și cum trebuie să procedeze corect. Copiii au nevoie să se urce în copaci, să se julească pentru a afla micile pericole la care se pot expune. Ei au voie și nevoie să exploreze lumea și mediul apropiat. Copiii trebuie să alerge, să se joace și să experimenteze. Copiii merită cea mai mare șansă a umanității pe care noi, adulții cu principii, prejudecăți și teorii, trebuie să le-o oferim! Copiii au nevoie să învețe empatia, toleranța, prietenia și frumosul!