Mesajul de început de an al Ioanei Necula: „Vom păstra lucrul cel mai de preț în educația copiilor noștri: mirarea și întrebarea”

Dragii mei,

Fiecare început de an școlar aduce cu sine multe emoții, dar și neliniști, atât pentru părinți, profesori, educatori, dar mai ales pentru copii. Ei sunt pentru noi centrul Universului și trebuie să rămână așa. Genesis a excelat în toți anii prin grija pentru protejarea acestui Univers miraculos al copilăriei. Noi suntem, și vom rămâne, cei care vom păstra lucrul cel mai de preț în educația copiilor noștri: mirarea și întrebarea. Copiii Genesis au capacitatea de a se mira și de a-și pune întrebări, inclusiv acele întrebări la care nu pot căpăta un răspuns la vârsta lor. Sau poate nu îl vor căpăta niciodată. Școala noastră are această obligație, să le păstreze în suflet mirarea și întrebarea.

Vă mulțumesc pentru că ați fost piatra de temelie a acestei dezvoltări, iar celor nou-veniți le doresc din suflet să ne aducă puterea și motivația de a merge mai departe împreună, pe drumul educației autentice, pe drumul educării viitorilor Oameni.

Școala este simbolul cel mai puternic al societății. În momentele dificile ale vieții, oamenii s-au adunat în jurul școlii și al învățătorilor. Ei au puterea magică de a motiva și cele mai nehotărâte minți și suflete.

Vă mulțumesc că ați fost suportul elevilor și copiilor noștri, că i-ați călăuzit și iubit, că i-ați învățat să gândească analitic și nu i-ați obligat să învețe mecanic, că ați reușit să vă adaptați fiecărei personalități în parte, că ați făcut din școală, ceea ce ea trebuie să fie, locul cel mai plăcut de pe Pământ, lipsit de agresivitate și violență, plin de zâmbete și voie bună.

În toți acești 16 ani, ne-am aflat într-un proces ascendent, ce a dat roade, de construire a unei viziuni educaționale concretizate prin numărul mare de elevi/părinți ce își doresc să studieze în campusul nostru. Avem în față un an nou, plin de puterea și aroma aspirațiilor de început. Sunt sigură că veți fi o echipă care va așeza strategia pentru anul viitor, o rafinare a ceea ce s-a construit până acum.

Îmi doresc să nu uităm niciodată care sunt nevoile copiilor de care educația trebuie să țină seamă. Zece dintre ele, cred că sunt cele mai importante, au fost extrem de elocvent prezentate de regretatul Solomon Marcus, și vi le aduc în atenție, astăzi, la început de an școlar. Să nu le uitați niciodată, dragii mei!

Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar. Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că privești cerul și pământul; că te miști; trăiește-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ți fie suficiente pentru a simți că viața are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștința ta.
Nevoia de împrospătare. Dar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentația, ca ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenție, cum de fapt se și întâmplă în general. Rutina nu poate și nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, țin de civilizație. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minții, a simțurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.
Nevoia de întrebare și de mirare. Dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorință de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.
Nevoia de îndoială și de suspiciune. Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? În justiție se lucrează cu prezumția de nevinovăție. În educație și în învățare, este recomandabil să adoptăm prezumția de suspiciune. Ne naștem criticând; plânsul nou-născutului este reacția sa critică față de o nemulțumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărți, din orice fel de publicații, așa cum un polițist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii, ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenți, să le spună acestora: «Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteți arăta este să-mi acordați atenție, dar să nu acceptați nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul și de interesul spuselor mele; dacă nu mă înțelegeți, să nu mă lăsați să trec mai departe, să-mi cereți să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestați argumentat dezacordul».
Nevoia de greșeală și de eșec. De câte ori am eșuat până să deprindem să folosim furculița, cuțitul și lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învățam să ne ținem pe picioare și să mergem! Este clar că învățarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament trec prin greșeli și eșecuri; ele sunt prețul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăți înțelegerea și pentru a acumula noi capacități. Trebuie deci să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, și greșelile ordinare, făcute din neatenție sau ca urmare a altor imperfecțiuni senzoriale sau psihice. A plasa greșeală și eșecul, la modul general, în sfera infracțiunii sau/și păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educațională. Auzim mereu : « cine a greșit, să plătească ». Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăța să se țină pe picioare și niciun părinte normal nu se gândește să-l pedepsească pentru acest eșec trebuie să ne stea mereu în față.
Nevoia de joc. În tentativa noastră firească de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: « cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea îți va da satisfacții, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit inițial. Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai inițial ». Căutarea se dovedește de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învățarea, descoperirea, invenția ? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar și pe cele care urmează.
Nevoia de identitate. Aici se află o provocarea majoră, dramatică, și o șansa de a da vieții noastre o motivație superioară. Direct implicate sunt toate celelalte nouă nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare ființă viețuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Cum să facem să educăm la cât mai mulți tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură) ? Cum să-i facem pe tineri să conștientizeze faptul că, în condițiile actuale ale globalizării de toate felurile, acționează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare? Să le explicăm tipologia identităților culturale: balcanică, dunăreană, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneană, europeană, occidentală, planetară, dar și tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credințe, de civilizații. Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înțelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea și internetul au o contribuție esențială la această nouă configurație a identităților. Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor persoane diferite sunt, în ultima instanță, la rădăcina multor conflicte și războaie; aici își află rădăcinile și terorismul existent la scară mondială. Posibilitatea unei dezvoltări armonioase a identităților rămâne deocamdată doar un proiect.
Nevoia de omenesc și de omenie. Identitatea este primul termen al unui cuplu esențial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absența celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferența se poate referi la vârstă, la sex, la naționalitate, la limbă, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziție socială, la apartenență politică, la filosofie a vieții, la preferințe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. De la omenesc, nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alții de bucuria vieții. De a adopta în comportamentul tău prezumția de solidaritate cu ceilalți oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esențial) vor putea fi mai greu antrenați în războaie de tot felul.
Nevoia de cultură. Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură științifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică etc. Culmi ale spiritualității umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, științe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice și, mai recent, în film și în disciplinele informației și ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginație, de descoperire și de invenție. Dar cine beneficiază de ele, câți sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înțeleg, își pot umple sufletul și mintea de înțelepciunea și frumusețea lor, se pot astfel înălța spiritual mult peste starea de animalitate ? Câți sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei povești, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuații, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativității einsteiniene, al lumii cuantice, al dualității Watson-Crick a acizilor nucleici? Oare pe la urechile câtor copii, adolescenți, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineața vieții ajung să se desfete în prezența unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuși ? Va fi în stare educația publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de așa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoție. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală ? Și dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Și dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivație mai profundă pot da vieții lor ? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuși un statut de sclavi culturali. Să nu-ți fie milă de ei ? Să nu-i compătimești ? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenței verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieții lor?
Nevoia de transcendență. Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate căpăta nevoia de a da un sens vieții. Etimologic, trans înseamnă dincolo iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te cățăra. Obiceiul copiilor de a se cățăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentația de a se înălța, de a se depărta de sol. Așa începe transcendența. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ți-au fost impuse prin naștere, sa nu rămâi sclavul percepției senzoriale și empirice, să încerci să le depășești Așa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepția senzorială a spațiului; fizica relativistă, care transgresează percepția empirică a timpului, energiei și mișcării; conștientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situațiilor în care nu mai există o diferență clară între subiect și obiect și dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradictie, terț exclus; imaginarea unui calcul care depășește frontiera Turing data de ideea obișnuită, elementară de calcul etc. Transcendența este atât la destinație cât și la origini. “

Nu uitați dragii mei, că suntem educatori și că în mâinile și vorbele noastre stă acea magie ce îl face pe copil să învețe, să iubească, să exprime, să admire și să însuflețească. Fericirea de azi a copiilor, este răsplata noastră, iar atunci când ei vor deveni Oameni, noi ne vom aduce aminte că le-am fost alături, atunci când au avut nevoie de sfatul nostru.

Genesis va fi întotdeauna un exemplu de mediu educațional căruia mulți își vor dori să îi aparțină!

Să aveți un an frumos, plin de zâmbete și bucurii!