Meseria de părinte – o lecție despre responsabilitate care nu se predă la nicio școală

Responsabilitatea este o însușire umană care poate fi interpretată diferit și subiectiv în funcție de disponibilitatea fiecăruia, de percepția asupra lucrurilor și ființelor, de capacitatea de a-și asuma consecințele propriilor acțiuni.

Nimeni nu se naște responsabil. Responsabilitatea se dezvoltă prin imitarea celor din jur, în special a adulților. De aceea, la fel ca și pentru educarea multor trăsături de personalitate (precum respectul, altruismul, compasiunea, bunătatea, politețea, punctualitatea) și pentru educarea responsabilității copiilor este importantă furnizarea de modele dezirabile care pot fi ale părinților în primii ani de viață, apoi ale educatorilor și profesorilor.

Am citit de curând o carte despre care mi-am propus să fac o recenzie, o carte care poate fi în egală măsură despre cum înțeleg unii părinți, în special tații, care sunt responsabilitățile lor față de copii, despre iubirea părinților pentru copii, despre comunicare și lipsa ei. Cartea se intitulează „Tatăl celuilalt copil” și este scrisă de o autoare de origine iraniană, Porinoush Saniee, care este de profesie sociolog și psiholog. Înlăturând mentalitățile și prejudecățile tradițiilor iraniene, povestea este una prezentă în multe familii cu educație, cu stare materială bună, cu pretenții, din lumea întreagă. Este o carte emoționantă, care apasă niște corzi sensibile și poate fi un manual pentru orice părinte care este preocupat să fie un părinte bun, știut fiind faptul că meseria de părinte nu se predă în nicio școală, ea ține de capacitatea fiecăruia de autoeducare și mai ales de puterea de a iubi, indispensabilă relației părinte-copil.

 Personajul principal al cărții este Shahab, un băiețel de patru ani care nu vorbește, iar muțenia lui este interpretată de cei din jur drept prostie, deficiență mintală, și din acestă cauză încep să apară conflicte în familie. Mama lui îl apără în fața rudelor, iar tataăl lui este mai receptiv la părerile mamei și fraților lui decât la ce se petrece cu copiii și soția sa, iar pentru Shahab atitudinea tatălui înseamnă un singur lucru – „nu sunt fiul lui adevărat, el e tatăl lui Arash și al lui Shadi” și așa îl va menționa pe parcursul cărții.

De ce este această carte despre iubire? Pentru că lipsa iubirii adevărate, a înțelegerii și acceptării îl fac pe Shahab să sufere, să fie nefericit și să se izoleze într-o lume interioară în care își face doi prieteni imaginari: Asi și Babi. Tatălui îi este rușine că are un asemenea copil, se simte frustrat și de aceea i se adresează cu „ăsta”, nu-i vorbește, îl ignoră, îl ceartă și chiar îl lovește când face câte o boacănă.  Aceste stări de tensiune i se transmit copilului căruia nu i se acceptă diferența. Pentru a-și satisface orgoliul, tatăl își canalizează atenția spre fiul cel mare, Arash, pe care pune o mare presiune și de la care are pretenția să fie premiant, ca să șteargă rușinea familiei. Acest lucru îl face pe Shahab să afirme cu vocea lui interioară că „toți copiii sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor”, subliniind astfel o mentalitate din acele timpuri.

Pentru că nu se simte iubit ci abandonat și ignorat, Shahab se răzbună pe toți cei care îl credeau prost, mut, bolnav sau îl necăjeau doar pentru că el nu putea vorbi și deci nu se putea apăra, astfel varsă călimara cu cerneală peste proiectele de școală ale fratelui său, aruncă cu o cărămidă de la balcon cu scopul de a-și omorî bunica din partea tatălui, împrăștie aracet în patul și pe hainele vărului său, îi taie rochia de mireasă a mătușii, etc.

 Singura ființă care înțelege că băiatul nu era prost și că toate acțiunile lui exprimau furia, suferința, frustrarea și răzbunarea, este mama care îi ia apărarea și îi înfruntă pe toți cei care îl credeau prost, bolnav și care îl necăjeau. De aceea băiatul o îndrăgea pe mama lui, îi părea rău că suferă și că o pune în situații neplăcute, față de ea băiatul a spus câteva cuvinte, dar pentru că i-a trădat încrederea și a dezvăluit celorlalți secretul, fiul a ales să o pedepsească și pe ea, nemaidorind să-i spună niciun cuvânt.

Cea care reușește să se apropie de sufletul lui Shahab este bunica din partea mamei care vine în casa familiei pentru scurt timp și care înțelege că băiatul are nevoie de dragoste, de înțelegere și acceptare. „Pentru prima dată aveam alături pe cineva care mă înțelegea întru totul. Pentru Bibi nu conta că nu vorbeam, prin urmare asta nu ne îngreuna în nici un fel  relația. În camera mea ne creasem împreună o lume a noastră.” Cu ea începe Shahab să vorbească pe ascuns și ea îl încurajează în lupta surdă cu părinții deveniți reci și necomunicativi. Tot ea reușește să-l înscrie pe copil la școală unde profesorii descoperă că Shahab este un copil inteligent și talentat.

Un moment de maximă tensiune este când directorul școlii îi cheamă pe părinții lui Shahab, Naser și Maryam, ca să lămurească de ce băiatul spune că nu e tatăl lui persoana care-l aduce la școală, ci e „tatăl lui Arash”. Pus în fața crudului adevăr, tatăl se înfurie și spune că nu poate fi acuzat că n-ar fi fost un tată bun  amintind câte sacrificii a făcut pentru el și familie, și-a luat chiar trei slujbe ca să poată plăti doctori, mâncare, haine, școală.

De ce este această carte despre responsabilitate? Pentru că tatăl lui Shahab n-a înțeles că responsabilitatea sa față de familie nu se rezumă doar la asigurarea unui confort material, ignorând nevoile afective ale copiilor și ale soției. Shahab descoperă pentu scurt timp căldura unui cămin fericit atunci când fuge de lângă tatăl lui, în timp ce aștepta la medic și este găsit pe stradă de o familie mai în vârstă care-i oferă pentru câteva zile căldură, dragoste și atenție, cu care se joacă și face toate lucrurile aparent banale (îl luau în brațe, îl sărutau pe obraz, îi făceau complimente) pe care ar fi vrut să le facă cu părinții lui. „Comparam mereu în minte casa noastră cu cea a domnului și doamnei Karimi, iar casa lor mi se părea mai luminoasă și mai caldă. Ei glumeau unul cu altul și se priveau cu ochi zâmbitori și plini de afecțiune (…) În zilele acelea, în cotloanele minții mele ajunsesem să cred că dacă mama ar fi mai veselă și mai puțin amărâtă, iar tatăl lui Arash ar fi ca domnul Karimi și mi-ar da mai multă atenție și m-ar iubi mai mult, sigur aș fi putut vorbi deja”.

De ce este această poveste actuală și în zilele noastre? Pentru că mulți părinți se lasă prinși în vâltoarea vieții, acaparați fiind de joburi, de agoniseală, de „strălucirea” lucrurilor materiale, nemaiavând timp pentru a iubi, pentru a râde, pentru a se ocupa de copii, pentru a-i asculta, pentru a se juca cu ei și aleg să compenseze lipsa timpului petrecut cu copiii și cu familia prin achiziționarea unor lucruri scumpe.

Așadar, gândiți-vă dragi părinți la adevărata responsabilitate și arătați-o, nu o reprimați, până nu e prea târziu, până nu pierdeți de tot sufletele propriilor copii, pentru că atunci niciun lucru material nu poate compensa durerea de a fi „renegat” chiar dacă nu verbal, așa cum a făcut-o personajul cărții, adică de a trece prin viața fiilor voștri ca oricare alt străin.