Émile sau despre educație

„Conștiință! Conștiință! Instinct divin, nemuritor și voce cerească […] fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme și al unei rațiuni lipsite de principii. “

            Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a fost un filozof francez, născut în Geneva, scriitor, compozitor și figură marcantă a Iluminismului.

            În anul 1762, publică Émile, un roman pedagogic, pe care l-a scris pentru „a vorbi puțin despre importanța unei bune educații, pentru a dovedi că cea care se dă azi, (n.. r. în vremea lui), este rea”. Volumul este extrem de important pentru a înțelege mai bine istoria educației, în timpul Revoluției franceze acesta fiind folosit drept sursă de inspirație pentru ceea ce avea să devină noul sistem național de educație.

Cartea se axează în special pe educația băieților, avându-l în centru pe Émile, dar conține și o parte ce vizează educația fetelor, avându-o ca pesonaj principal pe Sofia, iubita lui Émile, ea apărând în roman în Cartea a IV-a.

            Educația pe care Rousseau o promova în urmă cu 250 de ani gravita în jurul bărbatului, femeia fiind învățată să se supună acestuia. El nu recunoște egalitatea între sexe, punând dominația bărbatului nu pe forța sa, ci pe vrerea naturii. Cu toate acestea, nu subordonează într-un mod brutal sau josnic femeia bărbatului, ci îi  oferă poziția de verigă unitară și indisolubilă în cadrul familiei.

            Chiar dintru-nceput, Rousseau ridică femeia, recunoscându-i valoare de educator primordial al copilului, aceasta oferindu-i și cea mai importantă educație. Dar, în același timp, condamnă femeile care urmează „puterea modei” și socotesc un fapt josnic acela de a-și alăpta copilul, lasând asta în grija doicilor.

            Romanul este structurat în cinci cărți, primele patru vorbind exclusiv despre educația băieților, avându-l ca erou pe Émile, iar ultima carte dezbate problema educației femeilor, avându-o în centru pe Sofia.

            Prima Carte debutează cu imaginea omului căzut, care nu mai are legătura cu Dumnezeu și vrea să schimbe normalitatea. Dar cu toate acestea omul se schimbă prin educație, aceasta fiind văzută de el ca o obișnuință, o deprindere prin care dobândim tot ceea ce vom primi când vom fi mari și n-am primit la naștere.

            El vede educația ca fiind prima formă de contact social și este de părere că acest proces ar trebui început încă dinainte ca un copil să poată începe să vorbească.

            Rousseau pune accent pe libertatea de mișcare și ia o atitudine serioasă fată de îngrădirea mișcărilor corpului, blamând imobilizarea copiilor, despre care argumentează că le poate leza corpul. Ideea ce vizează libertatea de mișcare a copilului merge într-atât de departe încât nici înfășatul nu este recomandat, el consideră că libertatea de mișcare și stările normale prin care trece corpul copilului, creșterea dinților, colicii, îl întăresc și-l fac viguros.

             O ultimă idee abordată în prima carte este cea a vocabularului, părinții fiind sfătuiți să fie foarte atenți și să nu-l silească pe copil să vorbească, ci să încerce să-l învețe cuvinte simple pe care poate să le articuleze, punându-se accentul pe un vocabular corect și pe limitarea ideilor.

            Cartea secundă  punctează educația fizică, educația senzorială (cea a simțurilor) și educația sensibilității. Potrivit lui, este necesar ca orice copil să se lovească, să aibă contant cu durerea, nu cu suferința, dar într-un mod progresiv, argumentând: „dacă un copil cade, nu-și va rupe piciorul, dacă se lovește la mână nu-și va rupe mâna, dacă apucă un obiect ascuțit, nu-l va strânge prea tare și nu se va tăia prea adânc”. Autorul nu propune să lăsăm copilul nesupravegheat, ci, în limitele capacității lui, să-l lăsăm să experimenteze.

            Viața în aer liber este principala piesă a dezvoltării fizice armonioase a copiilor – acest mod de trăi le va permite mișcare deplină și, din acest motiv, le recomandă exerciții fizice specifice vârstei lor.  Jean-Jacques Rousseau credea că acestea ajută în primul rând la întărirea corpului și în mod direct la dobândirea unei rezistențe crescute în fața bolilor și punea un important accent pe igienă. Rousseau militează pentru cumpătare și muncă, pentru o viață activă, acordând medicamentelor un rol minimal.

            Prima formă de învățare care este dată copilului este forma senzorială, când imaginiția și memoria nu sunt încă active.      Această formă de percepere a realității pune primele baze în actul de învățare al copilului.

            În cea de-a treia Carte, autorul are în vedere vârsta adolescentină, care în viziunea lui trebuie să aibă ca obiectiv primordial dezvoltarea capacității tânărului de a se mobiliza, avându-l drept reper pe Robinson Crusoe. Acesta este un model care îl ajută să înțeleagă lumea și să nască în el dorința de a se descurca, de a-i face față, de a fi independent. El considera că tânărul trebuie să se debaraseze de relațiile sociale care-l împiedică să-și dezvolte această capacitate, pentru ca atunci când va fi nevoit să ia singur o decizie, trebuie să fie capabil de aceasta, trebuie să fie independent ajungând la o deplină maturitate.

            Cartea a patra dezvoltă subiectul educației sentimentale, vizând adolescentul de la vârsta de 15 ani până la căsătorie.

            Acum se dezvoltă pasiuni, care trebuie ținute într-un mod propriu, fără să vizeze pe ceilalți, fapt ce ar putea duce la alterarea lor.

            Adolescentul trebuie totuși să se raporteze la ceilalți cu indulgentă, el știe ce înseamnă a suferi, dar nu-și dă seama că și ceilalți suferă, spune Rousseau, asta declansează în el sentimentul de  compasiune, milă, sentimentul de a fi uman.

            Întreaga carte se axează pe sentimentul social, pe moralitea și pe puterea de a te coborâ la suferinta aproapelui, la alungarea sentimentului egoit.

            Ultima carte urmărește educația femeilor, având-o în centru pe Sofia, prietena lui Émile.

            Femeia este numită liantul familiei, prin afecțiunea sa îl apropie pe bărbat de familie.

            Ea trebuie să se supună autorității în permanență, întâi autorității mamei, fetele trebuie să fie crescute de mama, apoi autorității soțului, aceasta pentru că femeia din fire este mai blajină, ducând în mod firesc la inegalitatea sexelor, bărbatul fiind mai puternic.

            Educația femeii este mai sumară decât cea a bărbatului, deși Rousseau recunoaște că ele sunt mai înclinate decât el spre vorbire. Când sunt mici ele vorbesc mai devreme și faptul că vorbesc mai mult decât bărbații îl nu-i un lucru dăunător lor, ci el face un elogiu din aceasta.

            Pedagogia lui Jean-Jacques Rousseau are în centru empiricul și moralitatea, încercând un nou standard și model pentru timpul său.

            Copilul trebuie să experimenteze și să deprindă valorile educației, aceasta caracterizându-se prin disciplină și deprindere, structurată pe categorii de vârste, fiecare vârstă fiind închisă în anumiți parametrii pe care copilul nu trebuie să-i depășească, fircare având timpul său.

Bibliografie

Rousseau, Jean Jacques, 1973, Emile sau despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București.