A minți este o abilitate ca oricare alta și toți copiii învață să o folosească

Motto:

„Omului i s-a dat o limbă cu care să poată vorbi și cuvinte cu care să poată să își ascundă gândurile.”
Proverb unguresc

Disimularea face parte din condiția umană. Conform unor cercetări recente, se pare că minciuna este un mecanism care ține de supraviețuire și că s-au evidențiat chiar anumite zone ale creierului care se activează atunci când spunem o minciună sau când avem un comportament înșelător. Pentru orice părinte poate fi un motiv de dezamăgire și stres să găsească la el acasă un mic Pinocchio, mai ales pentru că, de multe ori, nu știe ce să facă pentru a pune capăt problemei.

A spune minciuni face parte dintr-o etapă în creșterea copiilor?
Care sunt consecințele?
Ce putem face pentru ca ai noștri copii sau elevi să depășească această etapă și să valoreze onestitatea?
Care sunt cele mai bune strategii pentru a învinge această ispită?
Trebuie să-l pedepsească? Ar fi de ajuns cu o mică “predică”?
Până la ce vârstă se consideră normal să spună câte o minciunică?

Acestea și alte întrebări și le pun părinții destul de des.

„Minciuna e legată de inteligență”, explică doctorul Victoria Talwar, profesor la Universitatea McGill din Montreal și expert în comportamentul copiilor.

Deși considerăm sinceritatea ca virtute incontestabilă a copiilor mici, se pare că aceștia se pricep mai bine la mințit. Un copil care urmează să mintă trebuie să distingă adevărul, să conceapă o realitate alternativă și să fie în stare să „vândă” noua realitate altei persoane.

Prin urmare, a minți presupune atât o dezvoltare cognitivă avansată, cât și instrumente sociale de care sinceritatea pur și simplu nu are nevoie.

Majoritatea părinților își ascultă copiii mințind și se gândesc că sunt prea mici ca să înțeleagă ce este o minciună și faptul că e greșit să o spună.

Pur și simplu presupun că vor înceta când vor mai crește și vor învăța să facă aceste distincții. Talwar a descoperit însă că lucrurile stau exact invers: copiii care înțeleg devreme nuanțele între minciună și adevăr folosesc aceste cunoștințe în avantajul lor, fiind mai predispuși să mintă atunci când au ocazia.

A minți este o abilitate ca oricare alta și toți copiii învață să o folosească.

Minciuna, farsa, păcăleala, fabulația sunt noțiuni care exprimă în cele din urmă același lucru: un comportament în mod intenționat fals.

Minciuna este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare. De multe ori, în mod inconștient, părinții își învață proprii copii să mintă, prin promisiunile zilnice care nu sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinți nu este acasă, atunci când este căutat de o persoană nedorită, greșeala va fi dublă, el nu va fi învățat doar să mintă , ci este învățat că poate trece peste obligațiile sociale, recurgând la minciună. Copiii nu sunt naivi, surzi sau orbi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să știe totul și sunt de preferat discuțiile oneste, pe înțelesul lor, fără a ambala realitatea în minciuni.

Una din multele întrebări care se pot formula pe marginea acestui subiect este: ,, La ce vârstă este un om capabil să spună prima minciună? ”

Există convingerea că cel târziu la un an copilul prezintă comportamente înșelătoare, plânsul fiind primul mijloc de comunicare, dar și cel de care se folosește pentru a obține favoruri.

Medicii psihoterapeuți susțin că în jurul vârstei de 5 ani este posibil să ne confruntăm cu ,, perioada minciunii” din viața copilului. Limbajul este instrumentul prin care minciuna capătă consistența și mai mare. Nu se poate spune despre un copil că minte cu adevărat decât în momentul în care acesta devine conștient de faptul că, mințind, el induce o falsă convingere. Acum copilul și-a dobândit conștiința de sine, este capabil să facă diferența între adevăr și minciună , între real și imaginar, între obiect și reprezentarea lui mentală. Vârsta la care se întâmplă acest lucru poate varia de la 3/4 ani la 8/10 ani.

Primii pași ai formării deprinderii de a minți sunt:

Își ghidează instinctele după principiul ,, așa vreau eu”. Copilul va încălca toate regulile unui joc fără a avea habar de semnificația gestului, fără a se ascunde. Mai târziu, va trișa cu bună știință.
Va improviza diferite povești, dezvoltându-și astfel imaginația și limbajul necesar pentru a fabula. E bine pentru început, este o perioadă normală, dar nu trebuie încurajat, ci ajutat să înțeleagă diferența dintre real și ireal, dintre realitate și imaginație.
Ține un secret. Pe de o parte, este distractiv și instructiv, pe de altă parte, este riscant, putând degenera totul într-o minciună foarte gravă.

Prima minciună este un pas important în dezvoltarea conștiinței de sine.

Psihologii consideră că ,, fabulațiile” și ,, exagerările” micuților nu pot fi luate drept minciuni în adevăratul sens al cuvântului , atât timp cât ele se manifestă până la vârsta de 6 / 7 ani și nu ridică motive de îngrijorare. Copilul își testează limitele.

Prima minciună este un pas important în procesul de socializare.

Copilul învață să se adapteze la mediu, să se integreze în societate sau în grupurile cu care intră în contact. Apare așa-zisa ,,minciună socială” necesară pentru o bună conviețuire în societate. Copilul va învăța de la părinți sau din altă parte că uneori este mai bine să spui o minciună decât adevărul gol-goluț.

Se disting 3 etape mari ale minciunilor, în funcție de gradul de fabulație:

3-6 ani – perioada ludică, cea în care copilul nu face distincție între fabulația din jocuri sau povești și cea conținută într-o minciună reală.
6-8 ani – perioada combinată, când descoperă că o parte din fantezismele ludice au corespondent și în viața de zi cu zi, fiind și momentul în care un copil, condus greșit sau lăsat intenționat ,,de capul lui” face pasul către minciuna intenționată.
după 8 ani – perioada minciunilor elaborate, când știu că ceea ce fac este rău, dar își urmăresc totuși scopul și mint pentru un folos oarecare.

Există mai multe tipuri de minciuni la copiii de peste 6 ani. Minciunile pot fi împărțite dupa motivul pentru care apar:

Minciuna utilitară – este minciuna prin care copilul se asigură că îndepărtează anumite consecințe care apar în mod natural din partea părinților după un comportament indezirabil. Un exemplu clasic în acest caz este minciuna privind notele de la școală. Copilul minte că a luat o notă mai mare la o anumită materie sau că învățătorul/profesorul nu le-a adus lucrările la matematica. Motivele pentru care el alege să mintă sunt evidente, în acest caz dorește să evite o pedeapsă. Un alt motiv mai puțin evident poate fi însă și dorința de a nu da greș în fața părinților, dorința de a nu dezamăgi.
Minciuna compensatorie – acest tip de minciună se referă la minciunile prin care copilul “înfrumusețează” realitatea din jurul său, atribuie familiei sau parinților valori sau calitaăți pe care aceștia nu le au, iși atribuie merite școlare sau premii neobținute. Este foarte important de știut că acest tip de minciună se datorează în primul rând unui respect scăzut de sine și unei nesiguranțe pe care copilul o simte din partea familiei, a mediului înconjurator. Acest tip de minciună releveaza uneori tulburări psihopatologice.
Mitomania – este latura extremă a minciunii și se referă la acei copii care trăiesc cel mai adesea în fantezie și nici măcar ei nu iși mai pot da seama de distincția între minciună și realitate. În cest caz minciuna își atinge latura sa patologică și este necesară intervenția unui specialist.

În cazul în care descoperim că micuțul nostru minte constant în anumite aspecte sau că minciuna nu este ceva total ocazional, este foarte important să avem în vedere consecințele pe care el le are din partea noastră datorită acestor minciuni. Este important ca micuțul să aibă consecințe constante dacă minte, consecințe moralizatoare, dar este foarte important ca aceste consecințe să nu fie excesive pentru că astfel minciuna devine un cerc vicios (copilul alege să mintă pentru a ascunde o alta minciună mai veche).

Este foarte importantă în acest caz și puterea exemplului. Dacă noi ca adulți suntem nevoiți sau alegem să mințim în anumite contexte, nu trebuie să facem acest lucru în fața copilului, noi suntem exemplul lui cel mai demn de luat în seamă.

Întrebând copiii asupra motivelor pentru care nu trebuie să mințim, Piaget a identificat trei stadii:

pană la șase ani, subiecții consideră că nu trebuie să mințim pentru că vor fi pedepsiți;
de la șase la opt ani, subiecții consideră că nu trebuie să mințim fiindcă aceasta este o faptă rea;
începând cu vârsta de zece ani, copiii răspund că minciuna dăunează afecțiunii și bunei înțelegeri.

Toti copiii mint, însă unii mint mai mult decât ceilalți. Există și explicații pentru ,,apetența’’ diferită pentru minciună, iar un observator atent ar putea “ghici” care copil este predispus să mintă mai mult. Diferența majoră constă în starea emoțională de bine a copilului. Copiii care sunt mincinoși cronici nu se simt bine cu ei înșiși. Mințitul repetat și excesiv poate fi semnul unor probleme emoționale mai serioase care trebuie tratate diferit atât de părinți cât și de profesor, psiholog, etc.

Andre Berge, fără a intenționa o clasificare, enumeră următoarele cauze ale minciunii:

nevoia de afecțiune,
dorința de a fi lăudat și admirat,
intenția de a obține anumite favoruri, nevoia de bani, dorința de a ieși de sub controlul și autoritatea părinților,
plăcerea de a minți,
unele confuzii,

Minciuna are o strânsă legatură (inclusiv in cazul copiilor) cu controlul informației. Copiii își dau seama repede că este avantajos să controlezi informația și își pot face un obicei din asta. În mod normal, odată cu creșterea și maturizarea, copiii învață că este la fel de avantajos și un anumit grad de credibilitate, iar minciuna va fi un instrument folosit mai rar. Dacă totuși persistă, o discuție cu un specialist poate fi o idee bună.

Proverbe și aforisme despre minciună

„Pata pe care o lasă o singură minciună nu poate fi ștearsă de o sută de vorbe adevărate.” (Abu Shakur Balkhi)
„Când cineva minte, fă-te că-l crezi. Atunci, el devine îndrăzneț, minte mai tare și se demască”
„Minciuna e vacanța adevărului.” (Lucian Blaga)
„Adevărul așteaptă. Numai minciuna e grăbită”
„Dacă nu poți să accepți adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior.” (Rabindranath Tagore)
„Fără sinceritate, nu faci nimic. Oricât de șiret și iscusit vei fi, oricât de bine știi să ticluiești și să sulemenești minciuna, ea rămâne tot minciună. Vei înșela un om, o generație, două. Dar timpul nu vei putea înșela.“ (Alexandru Vlahuță)

Din Legile lui Murphy pentru un părinți :

Speră în tot ce poate fi mai bun!
Pregătește-te pentru tot ce poate fi mai rău!
Iubește-i, indiferent ce va fi!

Bibliografie:

Zlate, M – Psihologia socială a grupurilor școlare, Editura Pedagogică, București, 1972
Zlate, M – Introducere în psihologie, Casa de Editură și presă “Șansa” București, 1994
Wallon, H – Evoluția psihologică a copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975