Mișcarea Legionară și relațiile ei cu Germania nazistă în istoriografia comunistă

Înainte de a trata subiectul ca atare, țin să fac câteva remarci cu privire la abordarea lui  într-o revistă școlară. Teme ce țin de tratareaa unor subiecte ce privesc extrema stângă, dar mai ales extrema dreaptă din perioadă interbelică, sunt încă un tabu pentru istoriografia actuală și mai ales pentru opinia publică. Dacă nu te încadrezi între limitele mainstream-ului istoriografic și interpretativ, ai toate șansele să fii declarat cu apelativele de „fascist” sau „comunist”, prin urmare un anti-democrat. Nimeni nu cred că mai visează acum la un regim de tip totalitar, având în vedere ororile nazismului și comunismului, în fond nici n-ar avea cum, dar suprimarea unui tip de gândire personal asupra acestui subiect și a istoriei în general, de asemenea, nu poate fi conceput[. Fiecare are datoria de a interpreta singur și de a da verdicte asupra evenimentelor istorice. Bineînțeles, acest lucru nu este posibil decât printr-o bogată documentare.

Primul lucru pe care mi l-am propus atunci când am devenit profesor la Școala Genesis, activând mai înainte în zona cercetării, a fost acela de a trece în plan secund învățarea unei istorii descriptive, pe care manualele și programele școlare o abordează, și de a încerca, alături de elevi, să trecem la o istorie interpretativă. A învața mecanic ani și fapte istorice nu cred că folosește nimănui, cu atât mai mult a reține ideile personale ale altora și a le lua ca atare. Scopul istoriei ca materie școlară este acela de a învața să interpretăm singuri evenimentele istorice. A emite o părere personală despre un eveniment, despre un document sau despre orice altceva care privește mersul civilizației umane, contează mult mai mult decât memorarea mecanică a zeci de manuale și cărți.

Am ales tema de față ca o completare a unui exercițiu pe care l-am propus clasei a VII-a, de a citi fiecare cîte o carte despre perioada interbelică și a-și exprima propria opinie despre ea. Am primit de la o elevă, la ora trecută, remarca, adevarată în fond, că fascismul și comunismul seamnă mult între ele. Chiar dacă se află diametral opus pe axa spectrului politic, totuși au o caracteristică principală care le apropie și le aseamănă foarte mult, aceea de a fi „extreme”. Dar chiar dacă au idei comune, lupta dintre ele rămâne la fel de acerbă, și nu atât lupta din teren, cât cea ideologică. Vom vedea în cele ce urmează cum Partidul Comunist Român  a încercat să dea o cheie ideologică luptei împotriva principalului său adversar din perioada interbelică, și cum noi, și mă refer aici la toți cei cărora ne place istoria, ar trebui să „interpretăm”, ci nu să memorăm și să acordăm credit, unei astfel de istoriografii. Sper ca articolul de față să fie cât mai benefic pentru rezultatele finale.

 

Mișcarea Legionară, aici referindu-mă în principal ideea relațiilor ei, doctrinare sau politice, cu nazismul,  pentru istoriografia comunistă, dar și pentru literatura[1] și cinematografia acestei epoci, este un subiect care nu putea fi conceput decât într-o manieră ideologică.

Istoriografia comunistă despre fenomenul legionar poate fi împărțită în două etape majore, cea din perioada interbelică, din timpul războiului și din primii ani ai regimului comunist, principalele nume care pot fi citate fiind Tudor Teodorescu-Braniște[2], Zaharia Stancu[3] și Lucrețiu Pătrășcanu[4], tot aici putându-se încadra și Mihail Roller[5], și cea de la sfârșitul anilor 1960, când începe să se publice masiv pe această temă.

Golul dintre aceste două perioade este datorat faptului că după instaurarea regimului comunist, istoriografia românescă nu putea trata decât un numar restrâns de teme, cum ar fi istoria Partidului Comunist și a mișcării muncitorești, internaționalismul comunist și antifascismul, ca reacție firească a partidelor de stânga, accentul fiind pus lupta acestora și nu pe adversar, sau dezvoltarea capitalismului monopolist în România. Aceasta este perioada în care România era considerată „statul satelit cel mai fidel al U.R.S.S.”, neexistând o conștiință istorică națională, istoriografia românescă imitând-o pe cea sovietică[6].

La începutul anilor 1960, când relațiile româno-sovietice nu mai erau așa de cordiale, iar „legitimitatea ordinii politice nu mai era căutată în internaționalismul proletar revoluționar”, istoriografia românească începe să își recapete statutul pe care îl avea înainte de 1947, de a cauta subiectele cu specific național[7]. La începutul acestei perioade au fost tratate cu precădere partidele de stânga, apoi pe măsură ce linia partidului perminte, s-au ocupat și de cele de dreapta. Extrema dreptă devine subiect de interes pentru istorici odată cu discursul lui Nicolae Ceaușescu din 7 mai 1966 – „Partidul Comunist Român – continuator al luptei revoluționare și democratice a poporului român, al tradițiilor mișcării muncitorești și socialiste din România. Expunere la adunarea festivă organizată cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Român”[8]. Printre multe alte probleme care reies din această cuvântare, este retrasată linia Partidului față de fascismul românesc, și implicit făță de Mișcarea Legionară. Ea este caracterizată în următorii termeni: „Fenomenul cel mai caracteristic al tendințelor ultrareacționare promovate de cercurile oligarhiei române îl constituie crearea organizației teroriste de tip fascist „Garda de fier” și impunerea ei în viața politică a țării. Mișcarea legionară, agentura hitlersmului în România, aservită în întregine imperialismului german, a dus o profundă politică antinațională, prejudiciind grav interesele poporului român. În cârdășie cu reprezentanții burgheziei monopoliste, ea a trădat interesele poporului român, a subordonat țara dominației Germaniei hitleriste, punând în pericol existența României ca stat independent și suveran. Împotriva acestei politici reacționare se ridică clasa muncitoare, în frunte cu partidul comunist, masele largi populare și unele cercuri ale burgheziei naționale”[9]. Se pot distinge aici principalele puncte definitorii cu care, mai apoi, istoricii vor opera: Garda de fier a fost agentura hiltlerismului în România, a fost aservită total acestuia, a fost o organizație teroristă de tip fascist, a fost în colaborare cu cercurile burgheziei monopoliste, a dus o politică antinațională, împotriva ei s-a ridicat Partidul Comunist.

Armin Heinen este de părere că acum se fixează linia partidului față de fenomenul fascist din România, și implicit față de Garda de Fier[10]. Nu i se poate da dreptate decât într-o mică măsură, gestul lui Nicolae Ceaușescu putând fi interpretat ca semnal anamnetic, linia Partidului Comunist față de acest fenomen fiind trasată în perioada interbelică și cea după război.

După acest eveniment, primele articole despre subiect încep să apară din 1967 în revista „Magazin istoric” într-o serie ce este continuată până în 1980[11]. Articolele de aici sunt adresate unui public larg, punându-se accent pe aspecte negative ale istoriei românești, și implicit a celei legionare, în goana după senzațional[12], mult mai atractiv pentru publicul larg și într-o mare mare măsură neinițiat, servind ușor ca masa de manipulare a partidului. Poate ca tocmai de aceea, aceste articole nu recurg la folosirea izvoarelor și nici a referințelor critice. Deși nu sunt ordonate cronologic, ele ating într-o proporție destul de mare toată perioada în care Mișcarea Legionară a activat și subiectele destul de sensibile la adresa ei.

Problema principală în acestă perioadă era accesul la izvoarele istorice, la sursele de arhivă, fără de care era imposibil de a redacta o lucrare științifică serioasă, din care, chiar dacă era profund ideologizată, să dispară caracterul gazetăresc de investigație. Au fost câteva lucrări știintifice în această perioadă, dintre care amintim Ștefan Mușat[13] și Florea Nedelcu, istoric prolific pe acest subiect[14].

Primă încercare de a trata pe larg această temă a fost în 1971 într-o sesiune de comunicări științifice, unde o serie de istorici și oameni politici urmăreau „să realizeze o analiză științifică, multilaterală și amănunțită asupra genezei și dezvoltării fascismului în România, îndeosebi a Gărzii de fier și în mod special a perioadei dictaturii legionare, septembrie 1940 – ianuarie 1941”[15]. Dintre cei care au conferențiat, pentru subiectul în cauză, pot fi amintiți Valter Roman – „Condițiile apariției fascismului pe plan mondial și lupta poporului român împotriva fascismului internațional”[16], Constanța Bogdan – „Baza social-economică a fascismului în România”[17] (de remarcat că în această prezentare se aduce în discuție problema finanțării Mișcarii Legionare cu fonduri străine alături de cele ale marilor industriași români), Aron Petric – „Cu privire la periodizarea fascismului în România”[18]( relevant aici este că sunt punctate etapele din istoria Mișcării și când aceasta începe să fie sprijinită de nazism), Stelian Neagoe – „Garda de Fier în Parlamentul României”[19] (sunt analizate o serie de interpelări din Parlament ale unor membrii legionari, obeservațiile facându-se pe caracterul fascist și nazist al discursurilor), Florea Nedelcu – „Pactul de neagresiune electorală – origini și consecințe asupra evoluței vieții politice”[20](aici accentul cade pe pericolul de „fascizare” a țării pe care Partidul Național-Țărănesc, prin Iuliu Maniu, l-a ignorat), Petre Ilie – „Relațiile dintre Garda de Fier și Germania nazistă”[21], Aurel Petri – „Penetrația ideologiei naziste în România”[22], N. N. Constantinescu – „Subordonare economiei românești de către Germania hitleristă și folosirea în acest scop de către ea a grupărilor fasciste”[23], Mihail Ghelmegeanu – „Reichul si legionarii în primăvara anului 1940”[24], Ghorghe Zaharia – „Caracterul regimului politic din România instaurat în septembrie 1940”[25], Traian Udrea – „Politica externă a dictaturii legionaro-antonesciene (septembrie 1941- ianuarie 1941)”[26].

Prima lucrare care sintetizează istoria Mișcării Legionare, apărută în România este cea a lui Mihai Fătu și Ion Spălățelu, doi istorici comuniști, ambii fiind colaboratori ai Academiei „Ștefan Gheorghiu,  „Garda de Fier – organizației teroristă de tip fascist”[27]. Se poate observa încă din titlu cât de tributară îi este discursului lui Nicolae Ceaușescu și, totodată, cât de neobiectiv a fost acest demers, care s-a vrut a fi academic. Lucrarea deși pare bine documentată, cei doi având acces în diverse arhive ale statului, sursele folosite aici sunt clar denaturate servind doar argumentării unui discurs prestabilit, uneori făcând apel la imaginea lui Ștefan Palaghiță despre Horia Sima. Linia generală a lucrării, așa cum reiese și din titlu, este aceea că Garda de Fier a fost o mișcare teroristă încă de la fondare, intensificându-și această activitate pe masură ce este implicată fenomenului nazist. Mai poate fi amintită o lucrare de doctorat, a lui Nicolae Tomoș, care nu poate fi găsită decât în rezumat[28]. Aceasta gravitează în aceeași sferă ca și lucrările anterioare, neaducând nimic nou discursului istoriografiei comuniste despre acest fenomen.

Din păcate această imagine diformă, proiectată de Partidul Comunist în laboratoarele sale, a fost asimilată destul de bine de către opinia publică, unele reminiscențe putându-se fi observate pânâ astăzi.

Când spun până azi mă refer exclusiv la sintagma comunistă „Garda de Fier – agentura hitlerismului”, idee încetățenită în rândul opiniei publice. Cercetările recente, începând cu cele vest-europene, dar și cele românești, aici incluzându-mă și pe mine, țin să nege legăturile politice dintre cele două partide, în sensul restrâns. În spațiu occidental vor apărea de-a lungul timpului mai multe lucrări referitoare la Mișcarea Legionară, multe dintre ele atingând problema colaborării cu Germania. Temerarul cercetărilor despre Legiune în spațiul extra-românesc este Eugen Weber, care alocă un capitol dintr-o sinteză privind dreapta europeană[29]. El neagă orice relații cu naziștii, cel puțin până în 1937, concluzionând că Mișcarea nu a fost niciodată o „agentură a nazismului”. În 1970, Nicolas Nagy-Talavera publică lucrarea „The Green Shirts and others: a History of Fascism în Hungary and Rumania” (traducrea în limba română poartă titulul de „O istorie a fascismului în Ungaria și România”[30]). O parte din carte este dedicată legionarilor, însă opera nu este bine documentată, ci se limitează doar la câteva surse importante cum ar fi o lucrare lui Andreas Hillgruber apărută în 1965, memoriile lui Gheorge Barbul și cele ale autoarei R.G Waldeck „Athene Palace Bucharest: Hitler’s New Orders Comes”[31].  Cele mai importante lucrări, la bază teze de doctorat, apațin lui Francesco Veiga[32] și lui Armin Heinen[33]. Au apărut în anii 1980. Principala carență a acestor două lucrări este nefolosirea surselor arhivistice din România. Despre subiectul de față, Veiga vorbește foarte puțin. În schimb, lucrarea lui Heinen, în care este alocat mult spațiu relațiilor legionaro-naziste, este deosebit de importantă datorită surselor arhivistice din Germania. Consultându-le, autorul a ajuns la concluzia că nu se poate vorbi de o asimilare sau de un control total asupra Mișcării de către naziști, negând chiar și relațiile de finanțare. Pentru a fi trasată o concluzie pertinentă, ar fi trebuit să studieze și arhivele românești, la care nu a avut acces. Din păcate, de multe ori preia ca veridice documente publicate de istoriografia comunistă. Rămâne, totuși, lucrarea de referință asupra Mișcării Legionare.

Și pentru a fi credibil și a nu fi acuzat de simpatii de dreapta voi face un mic istoric al acestor relații. Totodată, țin să precizez că am evitat  folosirea termenul de fascism pentru a denumi natura ideologiei legionare. Deși au fost nenumărate discuții asupra încadrării Mișcării în ideologia fascistă, nu a fost găsită nici până astăzi o concluzie unamină. Chiar dacă există asemănări ideologice și organizatorice care o apropie de fenomenul fascist european, anumite particularități doctrinare nu impun o astfel de clasare, în special ortodoxismul ca idee de bază a doctrinei.

Suspiciunile asupra unei legături a lui Codreanu cu membrii ai N.S.D.A.P. apar încă din perioada studiilor sale la Berlin, despre care se presupune că a avut ca adevărat scop studierea organizațiilor antisemite. Întors în țară își va continua activitatea politică cu caracter naționalist, alături de profesorul și mentorul său A. C. Cuza, de care se desparte în 1927, formându-și propria lui grupare. Cele două vor merge pe drumuri paralele, ajungându-se uneori chiar la conflicte deschise, ambele, deși având puncte ideologice comune, erau despărțite în ceea ce privește metoda de activitate.

Odată cu venirea la putere în Germania a lui Hitler, toate mișcările de dreapta din România vor încerca o apropiere de Germania. Mulți dintre liderii grupărilor politice importante au mers în vizită la Hitler în primii ani după ce acesta a preluat puterea, mai puțin Codreanu. Totuși asupra Legiunii a venit și prima acuzație că ar fi colaborat cu serviciile naziste, atunci când trei dintre legionari l-au asasinat pe  primul ministru I. G. Duca la sfârșitul anului 1933. Această eveniment a fost interpretat astfel de presa franceză, avându-se în vedere o întreagă serie de asasinate din Europa, bănuite de implicarea Germaniei. Suspiciunile devin și mai mari din momentul când Codreanu, în 1936, lansează un manifest către regele Carol II în care se exprimă imperativ pentru părăsirea liniei tradiționale a politicii externe alături de Franța și Anglia pentru o nouă alianță cu Germania. Față de contracandidații săi din sfera dreptei românești, el este primul și singurul care vorbește fățiș despre noua politică externă, în comparație cu A.C. Cuza sau Octavian Goga, care nu excludeau colaborarea cu Franța în continuare. Mesajul Căpitanului devine și mai tranșant în preajma alegerilor din 1937, când într-un discurs electoral, anunță că în cazul câștigării alegerilor în 48 de ore România va avea o alianță cu Germania. Acest mesaj a fost intepretat drept foarte concludent pentru a demonstra servilismul legionarilor față de Hitler, până atunci doar bănuit. Deși nu sunt documente clare care să ateste acest lucru, chiar și istoricii occidentali suspicionează că o parte din fondurile legionare folosite în campanie proveneau de la Hitler și că Mișcarea ar fi atras atenția asupra sa, devenind principala favorită a germanilor, datorită declarațiilor din 1936.

Un alt eveniment de la începutul anului 1937 reușește să atragă privirile mișcărilor fasciste europene asupra Legiunii: moarte celor doi lideri, Ionel Moța și Vasile Marin, pe frontul din Spania. Prezența unor membri ai Legațiilor Italiei și Germanie la ceromonia de înhumare a celor doi, a dat naștere unei crize diplomatice.

Alegerile de la sfârșitul lui 1937 au reprezentat o grea lovitură dată democrației românești, având ca urmare instaurarea dictaturii regale. Toate formațiunile politice au fost interzise. Din acel moment începe perioada de declin a Mișcării Legionare, fiind un adversar declarat al regelui. Considerată un adversar periculos, regele Carol II va începe o campanie violentă împotriva legionarilor, culminând cu un proces ce i-a atras lui Codreanu o condamnare de 10 ani muncă silnică principalul punct de acuzare fiind cel de spionaj pentru o țară străină. Deși nu era precizat numele țării, era evident că aceasta era Germania, în proces fiind folosite probe nu foarte concludente. Diplomații germani de la București, în urma ordinelor venite de la Berlin, au preferat să nu se implice în acest proces sub nicio formă.

Anul următor, tensiunile dintre legionari și cei care susțineau dictatura regală au devenit din ce în ce mai acute. În noaptea dintre 29-30 noiembrie 1939, Codreanu, Nicadorii și Decemvirii sunt asasinați de către jandarmi în apropiere de București. Acest fapt a tensionat relațiile româno-germane pentru câteva luni, Hitler permițând presei germane o campanie denigratoare împotriva regelui României. În urma acestor evenimente, mai multe grupuri de legionari părăsesc România cu destinația Germania, unde vor forma un Comandament, care treptat se va impune și va prelua conducerea întregii Mișcări. Noul lider a devenit Horia Sima, care deși nu provenea din primele rânduri ale elitei legionare, s-a dovedit un bun organizator, preluând frâiele batăliei politice atunci când nimeni nu a avut curaj. Acestui grup din Germania i s-au imputat legaturi strânse cu Gestapo, deși nu sunt mărturii care să ducă evident spre această concluzie.

Chiar și în condițiile opresiunii, legionarii și-au continuat lupta ce avea ca principale obiective: răzbunarea morții Căpitanului și oprirea cu orice preț a României de a intra în război contra Germaniei. Asasinarea primului ministru Ardmand Călinescu la 21 septembrie 1939, nu a fost neapărat o comandă a serviciilor naziste, ci îndeplinirea celor două obiective.

În urma victoriilor armatei germane, Carol II dorește să detensioneze situația dintre el și legionari. Îl invită pe Sima în țară și se încep negocieri între el și legionari, legionarii obținând trei posturi în noul guvern. Relația bună încetează în scurt timp, Sima reluând lupta împotriva regelui până la abdicarea acestuia.

Fiind investit cu puteri dictatoriale, generalul Ion Antonescu i-a chemat pe legionari alături de el la guvernare, fiind singura forță politică care susținea o alianță cu Germania. Din păcate Statul Național Legionar s-a dovedit un eșec datorat neînțelegerilor dintre cei doi poli de putere: Generalul și Mișcarea. O mare responsabilitatea a acestei nereușite o poarta și Germania, care aparent dădea impresia că susține ambele forțe, dând astfel prilejul concurenței dintre ele. Momentul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 reprezintă decesul politic al Mișcării, venit din partea celui în care și-a pus cea mai mare speranță, Hitler.

Tendința, după 1990 și mai ales în cercurile filo-legionare, a fost de a acuza acești autori că nu spun adevărul. Cel mult pot fi acuzați de rea credință pentru că în demersul lor pornesc de la principii premeditate cu scopuri precise de propagandă. Iar această propagandă nu a avut ca scop doar combaterea unui dușman ideologic, care în fond „murise” politic de mult timp, ale cărui idei erau, până la anumite puncte, diametral opuse cu ale Partidului Comunist, sau avându-se în vedere vechile ciocniri violente dintre cele două grupuri în perioada interbelică, ci un scopuri mult mai precise. Acestea pot fi descoperite doar plecând de la o singură întrebare. De ce era nevoie de o conferință antifascistă în 1971? Era destul de clar că fascismul nu mai reprezenta absolut niciun pericol pentru ordinea internă a statului, însă pentru propagandă erau absolut necesare. Pentru a găsi un răspuns coerent, am putea pleca de la următoarele ipoteze:

– voiau să convingă că această mișcare „teroristă” nu putea fi decât importată, pentru că dacă s-ar fi născut datorită unor factori interni, ar rezulta culpabilizarea poporului, ostil exceselor și crimelor. Se poate vedea acest discurs despre practicile legionare, care sunt străine de tradiția politică a României, în aproape orice introduce a unei lucrări.

– Partidul Comunist avea nevoie de acest dicurs în demersul său de a-și construi legitimitatea prin apărarea unei aparente democrații pe care voia să o apere încă de la începuturile sale ca entitate politică. Se observă că principala acuză a ziarelor de stânga din perioada interbelică la adresa Legiunii este lipsa democrației de care dă dovadă, acest  lucru continuându-se și după 1966.

– o a treia ipoteză ar fi aceea că voiau să monopolizeze discursul democratic printr-un discurs antifascist. Atâta timp cât un regim totalitar, odios, de proveniență externă, fără niciun fundament popular, care guverna doar prin teroare, era analizat și stigmatizat, era destul de greu să mai apară un discurs asemănător la adresa Partidului, care își transferă o parte din acuzațiile, care în mod normal ar fi trebuit să îi fie aduse, în sfera dușmanului său ideologic de la polul opus.

-un ultim motiv cred ca ar fi acela de a pune în contrapondere cele două regimuri, de a se scoate la suprafață toate lucrurile rele în comparație cu cele „bune” pe care le oferea prezentul.

[1] Marin Preda, Delirul, București, Editura Cartea Românească, 1975.

[2] Tudor Teodorescu-Braniște, Doctrina bâtei. Naționalism, reacționism, antisemitism, broșură, Editura „Cuvânt liber”, 1936. Broșura este un extras din ziarul „Cuvânt liber”, an III, nr. 4, 18.I.1936.

[3] Zaharia Stancu, Însemnările și amintirile unui ziarist, vol. II „Cefe de taur”, București, Editura de stat pentru literatură și artă, 1955. – articolul „Cu fonduri de proveninență suspectă”, apărut la 20 mai 1938, p. 344-346.

[4] Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, București, Editura 100+1 Gramar, 1996.

[5] Gh. I. Georgescu, Dumitru Tudor, Vasile Maciu,  Mihail Roller, Istoria Românilor. Manual unic pentru clasa  a VII-a secundară, redactor  responsabil Mihail Roller, ediția a III-a, Editura de Stat, 1947.

[6] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului MIhail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1995. p. 19.

[7] Ibidem, p. 19.

[8] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste. Rapoarte, cuvântări și articole. Iunie 1965 – septembrie 1966, vol. I, București, Editura Politică, 1968, p. 335-415.

[9] Ibidem, p. 368-369.

[10] Armin Heinen, op. cit., p.20.

[11] – 1967 (an I): Gheorghe Matei, Cum a fost asasinat I.G. Duca în „Magazin istoric”, an I, nr. 3 (iunie), p. 12-16; Petre Ilie, Nicolae Aureliu, În culisele conflictului dintre Horia Sima și Ion Antonescu în „Magazin istoric”, an I,  nr. 4 (iulie), p. 23-26; Alexandru Gh. Savu, Ardmand Călinescu contra Gărzii de Fier în „Magazin istoric, an I, nr.7 (octombrie), p. 61-70; Petre Ignat, Gheorghe Matei, Asasinarea lui Ardmand Călinescu în „Magazin istoric”, an I, nr. 7 (octombrie), p. 71-76;

-1968 (an II): Aurică Simion, Agonia unui regim. Ultimile zile de domnie ale lui Carol al II-lea în „Magazin istoric”, an II, nr. 4 (aprilie), p. 78-85; Aurică Simion, Nopțile bucureștene ale cuțitelor lungi, partea I în „Magazin istoric”, an II, nr. 12 (decembrie), p. 60-71.

-1969 (an III): Ibidem, partea a II-a în „Magazin istoric”, an III, nr. 1(ianuarie), p. 54-61 și partea a III-a în „Magazin istoric”, an III, nr. 2 (februarie), p. 50-57. Articolul tratează perioada Statului Național Legionar.; Ioan Babici, Victor Iamandi: Am luptat fățiș împotriva mișcării legionare în „Magazin istoric”, an III, nr. 9 (septembrie), p. 68-73.

-1970 (an IV): Gheorghe I. Ioniță, Doi aliați electorali ai anului 1937. Maniu-Codreanu, PNȚ-Garda de Fier în „Magazin istoric”, an IV, nr. 9 (septembrie), p. 60-64; Mihai Fătu, În anticamera dictaturii fasciste în „Magazin istoric”, an IV, nr. 10 (octombrie), p. 87-92; Alexandru Gh. Savu, File dintr-un capitol întunecat. Dictatura legionară în „Magazin istoric”, an IV, nr. 11 (septembrie), p. 81-88; Stelian Neagoe, În tragica toamnă a anului ’40 moartea purta cămașă verde în „Magazin istoric”, an IV, nr. 11, p. 88-94; Ion Spălățelu, Firele duceau către centrala nazistă în „Magazin istoric”, an IV, nr. 12 (decembrie), p. 84-90, Alexandru Gh. Savu, Gangsterii la putere. Jaful la ordinea zilei în „Magazin istoric”, an IV, nr. 12, p. 83-90 (cele două articole se suprapun pe aceleași pagini);

-1971 (an V): Prof. univ. Miron Constantinescu, președintele Academiei de Științe Socilale și Politice a R.S.R, Garda de Fier sub judecata istoriei în „Magazin istoric”, an V, nr. 1 (ianuarie), p. 74-77, Al. Gh. Savu, 21-23 ianuarie: iureșul sângeros al rebeliunii legionare în „Magazin istoric”, an V, nr. 1, p. 78-85; Vasile Gr. Bobocescu, Să lăsăm faptele să vorbească, nașii… în „Magazin istoric”, an V, nr. 1, p. 86-89.

-1973 (an VII): Gelu Ureche,Valeriu Buduru, Organizații extremiste de dreapta în anticamera Gărzii de fier. Mercenarii diversiunii își numară rândurile în „Magazin istoric”, an VII,  nr. 11 (noiembrie), p. 87-94.

-1979 (an XIII): Petru Ignat, Guvernul fantomă din laboratoarele lui Himmler în „Magazin istoric”, an XIII,  nr. 8 (august), p. 54-55;

-1980 (an XIV): Mihai Fătu, Ion Spălățelu, Din dosarul crimelor legionare în „Magazin istoric”, an XIV, nr. 11 (noiembrie), p. 43-47.

[12]  Armin Heinen, op. cit., p. 20.

[13] Ștefan Mușat, Coloana a V-a hitleristă în România, în „Analele de istorie”, 16 (1970), p. 128;

[14] Florea Nedelcu, Campania electorală desfășurată în ajunul alegerilot din  decembrie 1937  în  culegerea „Studii și articole de istorie”, vol. XIV, București, Societatea de Științe Istorice din Republica Socialistă România, p. 171-183; Idem, Unele probleme ale luptei pentru putere dintre Dictatura Regală  și Garda de Fier în „Revista de istorie”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, tom 31, 1978,  nr. 4, p.587-606; Idem, Date noi privind legăturile Gărzii de Fier cu nazismul în „Revista de istorie”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, tom 32, 1979, nr. 7, p. 1351-1354, Idem, De la restaurație la dictatura regală: din viața politică a României 1930-1938, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.

[15] Împotriva fascismului. Sesiune științifică privind analiza critică și demascarea fascismului în România. București, 4-5 martie 1971, București, Editura Politică, p. 258.

[16] Valter Roman Condițiile apariției fascismului pe plan mondial și lupta poporului român împotriva fascismului internațional  în  „Împotriva fascismului”, p. 7-28.

[17] Constanța Bogdan, Baza social-economică a fascismului în România în „Împotriva fascismului”, p. 29-43.

[18] Aron Petric, Cu privire la periodizarea fascismului în România în „Împotriva fascismului” , p. 44- 52.

[19] Stelian Neagoe, Garda de Fier în Parlamentul României în „Împotriva fascismului” , 53-68.

[20] Florea Nedelcu, Pactul de neagresiune electorală – origini și consecințe asupra evoluței vieții politice în „Împotriva fascismului” , p. 69-82.

[21]Petre Ilie, Relațiile dintre Garda de Fier și Germania nazistă în „Împotriva fascismului”  , p. 83-95.

[22] Aurel Petri, Penetrația ideologiei naziste în România în „Împotriva fascismului” , p. 96-107.

[23] N. N. Constantinescu, Subordonare economiei românești de către Germania hitleristă și folosirea în acest scop de către ea a grupărilor fasciste în „Împotriva fascismului”, p. 124 -140.

[24] Mihail Ghelmegeanu, Reichul si legionarii în primăvara anului 1940 în „Împotriva fascismului”, p. 158-163.

[25] Ghorghe Zaharia, Caracterul regimului politic din România instaurat în septembrie 1940 în „Împotriva fascismului” , p.183-193.

[26] Traian Udrea, Politica externă a dictaturii legionaro-antonesciene (septembrie 1940-ianuarie 1941)  în „Împotriva fascismului”, p.223-234.

[27] Mihai Fătu, Ion Spălățelu, Garda de fier -Organizație teroristă de tip fascist, București, Editura Politică, 1971. Ediția a doua, revăzută și adăugită apare în 1980 la aceeași editură. Este ediția pe care o voi cita în această lucrare.

[28] Nicolae Tomoș, Garda de Fier în slujba hitlerismului, (rezumatul tezei de doctorat), Cluj-Napoca, 1976.

[29] The European Right: a Historical Profile, editors Hans Roger and Eugen Weber, Los Ageles, University of California Press, 1966. Pentru lucrarea de față am folosit o traducere în limba română a acestui capitol publicat într-o broșură: Eugen Weber, Dreapta românească, traducere, studiu introductiv și note de Achim Mihu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

[30] Nicolas M. Nagy-Talavera, O istorie a fascismului în Ungaria și România, traducerea Mariuca Stanciu, Ecaterian Geber, București, Editura Hesefer, 1996.

[31] R.G Waldeck, Athene Palace Bucharest: Hitler‘s New Orders Comes, London, Editura Constable, 1943.

[32] Francesco Veiga, Istoria Gărzii de Fier (1919-1941). Mistica ultranaționalismului, București, Editura Humanitas, 1995.

[33] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului MIhail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1995.