Munții Ceahlău

Pornit-am azi într-o călătorie,
În tabara de la Durău,
Acolo unde-n zări albastre
Se-nalță muntele Ceahlău

Ținutu-i chiar al lui Ștefan cel Mare
Și nori de vată îl îmbracă zi de zi,
Poeți de seamă îl privesc din depărtare,
Coșbuc și marele Alecsandri.

Iar brazii mândri ce se-arată
Cu straie lungi din catifea
Ating cu fruntea lor semeață
A cerului  verde perdea

Munții Ceahlău se-nalță-n zare,
Cu a lor plete străvezii
Sunt munți ce știu povești ascunse
De păsări călătoare spuse

Legende, basme, poezii…
Copiilor le-ar povesti
Dar erau triști când mi-au vorbit
Și lacrimi reci ei au vărsat
Pentru că în a lor păduri
Deșeuri oamenii au lăsat,
Pădurea mult au defrișat,
De teamă, păsări au zburat
Și animalele au plecat,  pierzandu-și al lor habitat.

Brazii toți s-au cutremurat când viața oamenii le-au luat,
Crezând că se vor bucura de stele ce-i vor decora
Însă, n-a fost deloc așa…
Ceahlăul mult mai suferea
C-ai lui străjeri, verzi împărați
De oameni n-au fost protejați
Și munții azi, de ar putea, pe Ștefan Sfânt l-ar căuta
Cerând din nou dreptatea sa.
Dar ei, s-au înălțat la cer și stau smeriți,
Privind Moldova, mandri si de toți iubiți.
Munții Ceahlău, munți nemaiîntâlniți.