Așa cum oamenii își cresc copiii, cărțile își cresc oamenii

M-am lăsat chemată, mi-am dat voie să fiu ademenită către Țara Minunilor precum Alice.

Îți închipui, poate, că să stai cu o carte în mână, sub cireșul din fața casei de la țară sau într-un cort improvizat din pături și bețe în spatele blocului, nu se aseamănă nici pe departe cu aventura riscantă în care pornise Alice. Ei bine, chiar trebuie să te contrazic și îndrăznesc să sper că-mi vei da dreptate. La momentul potrivit.

Ai avut vreodată opt ani și, parcurgând cărarea arătată de Frații Grimm până la căsuța piticilor din pădure,  ai văzut-o pe frumoasa Alba-ca-Zăpada deschizând ușa împărătesei viclene? Și, în ciuda eforturilor tale telepatice de a o avertiza, ea, complet neștiutoare, sau poate doar ușor nepăsătoare, față de trepidațiile și sudoarea care te cuprindeau, a întins mâna și a luat mărul otrăvit?

Sau poate ai avut cândva nouă ani și ai urmărit cu încântare puiul de prepeliță în zbor? Da, da, cel al lui Brătescu-Voinești! L-ai urmărit crescând, clădindu-și încrederea în sine, până într-o bună zi când, fără să prinzi de veste, întrezărești cu colțul ochiului începutul sfârșitului. Inima ți se frânge pentru prima dată, lacrimile înmoaie rândurile, literă cu literă, doar-doar vei îndupleca Creatorul; ori în speranța că poate le va șterge și, astfel, sfârșitul poveștii va ramâne nescris, iar tu vei fi în siguranță.

Nu, dragii mei, când deschizi o carte, iți pui inima la bătaie.

Totuși, merită fiecare filă parcursă, rând cu rând și fiecare mesaj ascuns printre rânduri. Așa cum oamenii  iși cresc copiii, cărțile (iși) cresc oamenii. Aș vrea să vă spun despre o carte care m-a crescut pe mine.

Contrar așteptărilor, poate, am făcut cunoștință cu Micul Prinț când nu mai eram eu însămi copil, dar eram încă în creștere, cum de altfel încă mai sunt. (Și nici nu cred că noi oamenii ne oprim vreodată din acest proces atât de complex!) Micul Prinț de pe Asteroidul B612, planeta sa de origine, se întâlnește cu naratorul, pilot de avion, în deșertul Sahara, unde acesta din urmă se prăbușise . Pe măsură ce timpul trece, Micul Prinț  îi dezvăluie motivul melancoliei sale și etapele călătoriei care l-a adus pe Pământ. Fiecare ființă întâlnită de Micul Prinț are o poveste din care putem deduce învățăminte, iar în inocența lui, prințul știe mai multe despre însemnătatea vieții decât orice om mare. Cartea lui Antoine de Saint-Exupery este una dintre acelea care te face să simți intens fiecare cuvânt, fiecare trăire a eroului principal, iar la finalul căreia te simți îmbogățit, poate chiar transformat, și știi că ai mai crescut un pic.

Voi transcrie mai jos câteva dintre paragrafele mele preferate, poate vă vor ademeni să o citiți sau să o recitiți, căci, într-adevăr, cititorul unei astfel de cărți nu are vârstă, iar noile descoperiri vor inspira mereu, fiind de o profunzime și o frumusețe mereu reîmprospătate. Atenție doar :“Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauți!”

“Stiu undeva o planetă, pe care se află un Domn roșcovan. El n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, totdeauna, decât socoteli. Și toată ziua spune, ca și tine: “Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” și nu mai poate de trufie. Acela însă nu e om, e o ciupercă!” 

~

“Nu pleca – zise regele, care era nespus de mândru că are un supus. Nu pleca, te fac ministru!
– Ce fel de ministru?
– Al … al justiției!
– Dar n-am pe cine judeca aici!

[…]

– Te vei judeca, atunci, pe tine însuți – spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuți e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că ești într-adevăr un înțelept.” 

~ 

“- E frumos pustiul … – adăugă el.
Și era adevarat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te așezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nimic nu se aude. Și cu toate acestea, ceva strălucește în liniștea lui …
– De aceea e frumos pustiul – zise micul prinț – fiindcă, undeva, el ascunde o fântână.”