ORGANIZAȚIILE SECRETE ȘI FRANCMASONERIA DIN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Începutul secolului al XIX-lea a fost animat de spiritul Revoluției Franceze. Aceasta trezește în rândul popoarelor ideea națională, idee ce va continua să frământe națiunile europene atâta timp cât acestea nu își vor delimita definitiv conturul lor politico-geografic.

Țările Române se găseau sub umilitorul jug al domniilor fanariote. Animați de convingerile unei renașteri naționale și crezând într-o unire a tuturor românilor sub aceeași conducere, majoritatea boierilor români se vor implica în această luptă, care începe cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu și culminează cu Revoluția de la 1848 și unirea Principatelor. Programele și planurile acestor acțiuni au fost făcute în cadrul unor organizații secrete, asemănătoare masoneriei, dar neidentificându-se cu aceasta, chiar dacă între rândurile lor se găseau și masoni. Rațiunea pentru care au fost create aceste societăți nu era una politică ocultă, ci doar aceea de a oferi o siguranță față de puterea fanariotă și un mediu prielnic dezvoltării programelor. Faptul că ele au fost inițiate sau organizate de masoni, care aparțineau unei loji francmasonice, ce avea cu totul alt destin decât organizația, politică sau culturală secretă,  în sine, precum și faptul că ei au introdus anumite ritualuri sau procedee conspirative preluate din regulamentele lojilor, nu le face echivalentul francmasoneriei. Iată ce scria Ioan Maiorescu într-o scrisoare adresată lui George Barițiu: ,,Am copiat în minte un plan de a întemeia o soțietate națională, a căreia mădularii să lucreze neîncetat, fără îndeobște a fi cunoscuți. Articularii să fie în orice fel de materie, afară de politică, însă naționali. Numele să fie Organ Național”.[1]

Prima etapă a acestui plan a fost Revoluția lui Tudor Vladimirescu, considerată ca un preludiu al celei de de la 1848. Importanța mișcării revoluționare de la 1821 stă în mesajele sale politice și mai ales în caracterul ei național.[2] Tudor are meritul de a revela criza sistemului feudal, marcând începutul statului național modern, știind să confere revoluției sale, în contextul mișcărilor contemporane din Balcani, o orientare corespunzătoare situației date, atrăgând atenția asupra tuturor simbolurilor naționale: origini, tradiții, limbă și teritoriu. Trecând peste binecunoscutele cauze și consecințe, mă voi referi aici doar la presupusa apartenență a lui Tudor la francmasonerie.

  1. D. Xenopol afirmă că Iordache Olimpiotul, aromân de origine și aflat sub serviciul Eteriei, ordonă lui Tudor să ridice țărănimea de peste Olt în sprijinul cauzei sfinte, sugerând un nivel de subordonare nefiresc și care și-ar avea rostul numai printr-o ascendență masonică a lui față de Tudor.[3] Într-un interviu acordat de Constantin M. Moroiu, Marele Maestru al Masoneriei Române, acesta afirma despre eroul oltean că se pare că ar fi fost francmason.[4] Iar Ion Heliade Rădulescu în lucrarea sa Equilibru între antithesi (1858-1859) spunea: ,,Scularea lui Tudor a fost produsă din sânul unei societăți secrete afiliate la societăților grecilor ce aspira la libertatea patriei lor”.[5]

Dovezi evidente nu există în acestă privință, dar în schimb sunt suficiente dovezi care să afirme contrariul și cel mai puternic argument ar fi acela că Tudor era un dreptcredincios ortodox, ctitor de biserici și permanent slujitor al credinței, întreaga sa corespondență fiind străbătută de un sentiment creștin curat.[6] Academicianul Andrei Oțetea respinge posibilitatea ca Tudor să fi fost francmason și nici membru al vreunei societăți secrete inițiate în vederea răscoalei generalizate din Balcani. De inițierea lui Tudor prin Iordache Olimpiotul în Eterie, așa cum susținea Nicolae Iorga, nici nu poate fi vorba.[7]

Cu privire la originile Eteriei sunt mai multe variante:

  1. a fost creată la Odesa în 1814 de grecul Xanthos de Patmos, francmason, care i-a dat și numele de Philike-Hetairia, organizându-i ritualul inspirat după cel al masoneriei. Scopul declarat al acestei societăți secrete era unirea armată a tuturor creștinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunei;
  2. a fost organizată la Viena de prințul Alexandru Ipsilanti, membru al unei loji francmasonice din Petersburg și de câțiva tineri greci;
  3. originea a stat într-un nucleu de greci cultivați, care au format o organizație inspirată din Tugenbund-ul german, cu cinci grade: adepții, bacalaureații, preoții din Eleusius, prelații și marea arcă.

Proiectul viza renașterea Greciei sub chipul Marii Elade, care cuprindea și Țările Române, de aceea armata eteristă s-a comportat ca o armată de ocupație pe teritoriul românesc, dedându-se la jafuri și distrugeri.[8] Trebuie spus că această organizație era formată exclusiv din greci și că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică, este vorba doar despre simpatizanți, sprijinitori, membri ai altor mișcări similare și agenți  plătiți ai mișcării. Ori Tudor nu se încadreză în niciuna dintre aceste categorii. Totodată, schimbarea atitudinii lui față de liderii Eteriei, chiar sub acuzația de încălcare a vreunui  jurământ, îl distanțează de obligațiile  stricte ale unei loji masonice active, argumentând încă o dată neapartenența sa la o lojă masonică.

Subiectul acesta trebuie privit într-un mod piramidal: o lojă masonică putea da naștere unei organizații politice secrete, cum a fost și Eteria, care la rândul ei constituia nuclee conspirative la care asocia și persoane de altă naționalitate, pentru ca la limita de jos a ierarhiei să se afle grupuri paramilitare balcanice.[9]

Tudor nu putea să activeze într-o lojă masonică, deoarece singurele loji de atunci aflate pe teritoriul românesc erau Ovidiu nr. 25 și Marte. Loja Ovidiu nr. 25 din Chișinău, inițiată de poetul rus Alexandr Pușkin și pusă sub obediența Marii Loji Astrea din Sank Petersburg, și-a avut deschiderea în casa boierului Mihalache Gh. Cațiki la 7 iulie 1821 și este recunoscută abia la 7 octombrie 1821. La acea dată, Tudor era mort de patru luni. Aparteneța la loja Marte, despre care am vorbit anterior, este improbabilă, ținând cont de relația lui Tudor cu armata țarului.[10]

Prima organizație secretă pe teritoriul țării se formează la Brașov în 1822 de către boierii emigranți, iar capii fondatori au fost Nicolae Văcărescu, Grigore Băleanu și Constantin Câmpineanu. Afiliați pe langă această societate au mai fost Ilarion, Episcopul Argeșului, Constantin Golescu, Ion Câmpineanu si Emanoil Băleanu. Statutele acestei organizații au fost conservate de către Ion Câmpineanu.[11]

Restabilindu-se domnia pământeană, mulți dintre acești boieri s-au reîntors în Țara Românească. Venise timpul ca boierii să lucreze legal, și nu în societăți secrete, formându-se astfel Societatea Literară, în rândurile căreia vor intra numeroși boieri din capitală. În sânul acestei organizații s-a născut o opinie națională ce avea ca scop formarea unei națiuni. Regulamentul Organic va fi redactat după Comitetul de reforme, elaborat de  Grigore Ghica în mijlocul acestei societăți. Societatea avea totuși un caracter secret, chiar dacă era legală. Avea loc o inițiere, care se făcea în altarul bisericii de la moșia lui Golescu, în care se jura obligativitatea îndeplinirii condițiilor si articolelor Regulamentului. Se termina prin: Jurăm în cele din urmă că nicio pată de sânge, nicio violare, nu va întina îndeplinirea datoriilor noastre.[12] După moartea lui Constantin Golescu, Ion Heliade Rădulescu va transmite programul societății secrete lui Ion Câmpineanu,[13] un alt boier bogat, cu pregătire militară, venerabil al unei loji francmasonice din București.[14] Ei vor înființa Societatea filarmonică, despre care Heliade menționa: principiile acestei societăți fură cu mult mai progresive decât cele precedente.[15] Constituia un progres față de precedenta, accentuându-se revendicările politice în detrimentul celor culturale. Noua societate se va confunda cu mișcarea lui Câmpineanu și cu cea radicală din 1840. Actuala mișcare a urmărit eliberarea națională, cât și restructurarea modernă a societății, programele ei demostrând egalitatea românilor, libertatea personală, libertatea tiparului, responsabilitatea ministerială și convocarea unei adunări legislative în care toți românii fără osebire să fie reprezentați. Avea un obiectiv idealist în construirea vechii Dacii, adică unirea tuturor românilor într-un singur stat.[16] Iată ce scria Câmpineanu agentului polonez Adam Czatorizski: ,,Idealul românilor este să fie un singur popor, unit și independent, să constituie un regat ereditar, pentru toți românii, cu îndepărtarea protectoratului rusesc și a suzeranității turcești și cu libertatea claselor sociale. Acest ideal e scopul nostru suprem”.[17]

Societatea Filarmonică a fost interzisă de către Curtea Domnească, după ce niște străini au fost infiltrați și apoi au trădat.[18]

În Moldova spiritul revoluționar naționalist va fi identificat cu mișcarea cărvunarilor. Astfel, și istoria României cunoaște un episod carbonar autentic, prin acestă mișcare și prin Constituția ei din 1822. Ei încercau să unească ideologia Revoluției Franceze cu concepția poloneză despre misiunea nobilimii, voind să stabilească egalitatea între nobili.[19]

Pentru a înțelege cât mai bine fenomenul carvonarismului moldovean, acesta trebuie prezentat în contextul european. Carbonarismul nu trebuie disociat de masonerie, față de care ar fi urmat un drum paralel plin de similitudini sau ar fi cunoscut un proces de contopire. Cea mai răspândită versiune în privința originii acestei mișcări spune că se trage din mișcarea naționalistă italiană declanșată in secolul al X-lea între familiile Frangipani, Orsini, Gaetani și Savelli, care își împărțiseră Roma în zone de influență și se luptau pentru controlul asupra papalității. Aceste clanuri s-au unit împotriva Imperiului Romano-German, ducând o luptă lungă de eliberare.[20] Majoritatatea enciclopediilor masonice plasează apariția sau reapariția sa în Italia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca influență venită din Franța și în legătură cu francmasoneria britanică și iluminismul bavarez. Astfel, carbonarismul italian ar fi o dezvoltare a francmasoneriei care a găsit în Peninsula Italică o anumită stare de așteptare politică și un mediu favorabil dezvoltării unor societăți secrete. Diferența lojilor italiene față de cele britanice s-a făcut încă de la început, carbonarismul având un pronunțat caracter politic, fiind dominat de ostilitate împotriva ocupației austriece.[21]

O problemă importantă privind înțelegerea tipului de francmasonerie în care au intrat studenții români de la Paris precum și originea bipolară francmasonerie-carbonarism a ideilor sub care au acționat în țară, o constituie tipul de carbonarism din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Acesta era caracterizat de infuzia masivă de masoni francezi refugiați după eșecul mișcarii insurgente de la 1820, ce își propuneau ca la întoarcerea în Franța să producă acolo o adaptare a ideilor napoletane. [22]

În Moldova, influența carbonară a fost primită de către boierii progresiști prin intermediul refugiaților polonezi și ruși francofoni, precum și prin profesorii francezi veniți aici. Boierii cărvunari aveau dreptul să se întrunească, să discute și apoi să întocmească proiecte de legi. Din această activitate a rezultat Constituția Moldovei din 1822 atribuită inginerului Ionică Tăutu, act care stă la baza sistemului democratic român. Ideea principală a acestei constituții, formată din 77 de articole era principiul conducerii poporului prin elite, idee din cadrul ideologiei liberale de dreapta.[23] Un alt principiu al aceleași ideologii este enunțat foarte precis: lozinca republicană Libertate și egalitate este o anomalie socială și trebuie respinsă. Noțiunea de egalitate civilă este la fel de extinsă ca și în codul napoleonian. Articolele 8, 12, 18, 65 proclamă egalitatea tuturor înaintea legilor, selecția urmând a se face după merit. Constituția cărvunarilor de la 1822 duce spre concluzia că, dacă a existat o influență masonică sau carbonară asupra boierilor ce au elaborat-o, atunci aceasta a fost una curată, specifică vechii masonerii operative.[24]

În iunie 1841 se mai găsea la Iași o societate filarmonică, adesea depășindu-și scopul ei, amestecându-se în politică. Nu e sigur că această societate ar fi avut ceva în comun cu francmasoneria.[25]

Revoluția de la 1848 trebuie înțeleasă în ansamblul ei european. Dacă se acceptă ideea conform căreia concomitența mișcărilor din Europa dovedește că planul de acțiune fusese unitar, va trebui admis că a existat o strategie și o tactică a acestui plan. Strategia este clară: emanciparea națiunilor și construirea statelor moderne. Tactica de luptă trebuia dusă împotriva unor adversari redutabili: imperiile bogate, Biserica, și în special cea Catolică, despotismul rusesc și conservatorismul feudal.[26] Toți acești inamici trebuiau înfrânți. Nu are rost să vorbim despre implicațiile francmasoneriei în aceste revoluții europene, dar trebuie totuși specificat că destinul aspirațiilor românești a coincis cu planul masonic de atunci. Însă este necesar de înțeles că boierii români francmasoni au luptat doar pentru cauza și interesul național, și nu pentru cel al masoneriei.

De la începutul secolului al XIX-lea merg la studii la Paris o seamă de tineri boieri, militari si intelectuali, tineri care vor deveni marile figuri revoluționare de la 1848. Majoritatea frecventau cursurile la Collège de la France, o instituție care organiza prelegeri pe durata a doi ani, destinate de obicei studenților străini, mai ales celor cu mijloace materiale reduse, neexistând obligativitatea susținerii examenelor.[27]

Tinerii români veniți aici vor intra în masonerie pentru a-și înmulți relațiile, pe care să le facă favorabile patriei lor.  Majoritatea au fost inițiati în loja L’Athénée des Étrangers, loja cu reputație foarte liberală[28] sau în loja Rose du parfait silance. C. A. Rosetti și cei doi Brătieni, Ion și Dumitru, vor intra în 1845 în loja L’Athénée des Étrangers.[29]  Printre românii inițiați la Paris se mai numară: Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Alecu Russo, G. Balș.

Activitatea naționalistă a fost intensă și în Paris: hotărăsc să editeze gazeta L’Etoile du Danube, au organizat o veritabilă campanie de presă în vederea sensibilizării prințului Napoleon și a marilor demnitari europeni, articole în favoarea românilor fiind publicate în principalele ziare pariziene, ca de exemplu Le Journal des Peuples, în acest cotidian nume ca Golescu, Brătianu si Rosetti, aparând alături de cele ale lui Girardin sau Proudhon.[30] Revista pariziană L’Illustration a publicat în 1848 un album moldo-vlah ce s-a bucurat de un mare succes, Edgar Quinet și Jules Michelet au conferențiat tratând subiecte cu caracter masonic, urmărind a servi intereselor românilor.[31]

Un aspect neelucidat încă îl contituie sursa fondurilor însemnate  cu care gruparea naționalistă română  din Paris a finanțat eforturile uriașe de propagandă, pregătirea logistică pentru declanșarea revoluției în Principate și numeroasele călătorii politice pe care le făceau în interesul cauzei naționale. O versiune, neconfirmată cu documente, acrediteză ideea unor prime contacte cu marea finanță evreiască, care se va găsi puțin mai târziu implicată direct în București, introducerea problematicii evreiești în programul revoluționar românesc sporind suspiciunile. Fenomenul a avut un ecou cert în articolul 21 din Proclamația de la Izlaz, unde se cerea emanciparea israeliților. Mult timp oamenii politici de dreapta si publiciștii conservatori au văzut aici începutul unui pact făcut cu evreii pentru acordarea cetățeniei.[32] Acesta teorie nu poate fi adevărată, deoarece aproape toți pașoptiștii au fost antisemiți, și mă refer aici la Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Ion Heliade Rădulescu, care au atras atenția încă de atunci asupra pericolului la care se expune națiunea română prin colonizarea evreilor. Totodată, Nicolae Paulescu, cel mai acid critic român din perioada interbelică asupra problemei evreiești, nu face altceva decât să elogieze tineretul român, instruit în străinătate, pentru că nu a luat de acolo decât idei sănătoase de democrație și nu s-a lăsat înșelat de evrei așa cum s-a întâmplat cu tineretul francez, austriac, italian și rus. ,,Într-adevăr, nici bonjuriștii de la 1848, care au adus în țară doctrinele liberalismului, nici generoșii de la 1900, care au venit cu idei socialiste, n-au trădat patria. Înzestrați cu mult bun simț, ei au înțeles trebuințele esențiale ale României și au arătat un viu patriotism, luptând din toate puterile contra pericolului evreiesc.”[33]

O altă societate care a pregătit revoluția pașoptistă este celebra Frăția, prima societate serioasă de tip masonic, întemeiată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, la care s-a mai adăugat ulterior Alexandru G. Golescu. Acționa sub deviza: Dreptate! Frăție! Printre membrii ei se aflau mulți militari. Avea ramificații în Moldova și Transilvania. Ea se servea de o societate literară organizată în 1843, numită Asociația literară a României și avea o filială la Paris, Societatea studenților români. Tinerii de la Paris făceau o adevarată școală a revoluției, închegând legături cu cercurile democratice franceze.[34] Informațiile care s-au păstrat despre această organizație, prin intermediul lui Ion Ghica, arată clar tipologia carbonară, dar și caracterul ei autohton, adaptat unei realități românești pentru care aplicarea unor principii din ritualurile lojilor francmasonice ar fi constituit un impediment al posibilității sale de difuzie. Ghica scrie depre ea: ,,fiecare frate cunoscând numai pe șeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care îl catechisise, îl inițiase, de la care primea ordine și instrucțiuni și căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieții și al averii, păstrând secretul cel mai absolut”.[35] Analiza acestui text duce la concluzia că Frăția era o organizație secretă de tip militar, îndepărtată de constituțiile și ritualurile unei loje francmasonice autentice regulare, folosirea terminologiei creștin-ortodoxe pentru gradele corespunzătoare masoneriei albastre și jurământul cu prețul vieții și al averii, demonstrând un autohtonism inconfundabil.

Dan Amedeo Lăzărescu sugerează implicarea masonilor vest-europeni în realizarea  revoluției, românii afiliați lojilor pariziene fiind folosiți în cadrul ideologiei mazziniene. Lamartine i-a sfătuit personal pe Bălcescu, pe frații Brătieni și pe Rosetti să se întoarcă în patria lor și să aștepte de acolo semnalul din partea lui, pentru a dezlănțui revoluția națională. Revoluția nu s-a declanșat nici mai devreme, nici mai târziu decât la data de 9 iunie 1948, moment în care Bălcescu a primit semnalul de atac trimis de Lamartine prin dr. Louis Mandl.[36] Acest lucru demonstrează încă o dată că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspirațiile etnice ale mo­mentului, și astfel  pa­șop­tiștii par a fi fost na­­ți­o­naliști sinceri și masoni prin conjunc­tură.

O dată înfrântă revoluția de la 1848, boierii români căzuți pradă trupelor rusești și otomane, vor fi nevoiți să ia calea exilului, care a durat nouă ani, între 1848 și 1857. În acest timp au prestat o excepțională propagandă patriotică, convingând intelectualitatea europeană de necesitatea construirii unui stat unitar român la gurile Dunării, care să constituie un scut de apărare împotriva expansionismului rusesc și turcesc ce își cauta drum spre Europa. Românii reușesc sa intre în toate structurile europene care ar fi putut să sprijine cauza națională. Astfel Dimitrie C. Brătianu făcea parte din Comitetul Central Democratic European, înființat de Giuseppe Mazzini în iunie 1850. La Londra, în cadrul Comitetului Revoluționar al Europei Răsăritene erau prezenți Nicolae Bălcescu, Alexandru Gh. Golescu si Ion Ghica. Iar la Paris, Ion Brătianu, prin implicarea lui în complotul asupra lui Louis Napoleon, reușește încă o dată să atragă atenția cercurilor politice asupra problemei românilor.[37]

Eforturile acestor revoluționari se concretizează prin unirea celor două Principate Române în 1859, apoi prin politica de modernizare a statului. Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti au fost naționaliști categorici, care chiar dacă au făcut destule greșeli de apreciere a realității, au sfârșit prin a mișca națiunea română înainte, prin istorie.

Naționalismul sincer al masonului prin conjunctură Ion Bratianu se poate observa clar din dezgustul acestuia față de implicarea masoneriei în Comuna din Paris, care l-a îngrijorat în privința denaturării caracterului naționalist al revoluției burgheze spre un profil internaționalist, cu o perspectivă care anula naționalitatea. Totodată scârbit de ateismul Marelui Orient de Franța, sub a cărui obediență se afla și francmasoneria din România și de jocurile necinstite făcute la Congresul de la Berlin, el decide să-și ducă lupta împotriva internaționalismului francmasonic și a capitalului străin condiționat. Acum se produce celebra scenă, în care liderul Partidului Național Liberal își cheamă cei trei fii, pe Ionel, Dinu și Vintilă și le ordonă să nu devină niciodată francmasoni.[38]

Așadar, revoluționarii pașoptiști au fost mai înainte de toate naționaliști, iar intrarea lor în masoneria franceză nu a fost decat un pretext, ajutându-se de acest fapt, atât prin faptul ca au știut să își organizeze societățilele ermetic după modelul masonic, dar și pentru că au primit sprijin din partea unor revoluționari masoni, membrii ai organizației.

[1] Ion Heliade Rădulescu, Equilibru între antithesi, apud  Cornelia Bodea, Fața secretă a mișcării pașoptiste române. Unitate națională, Editura Academiei Române, București, 2004, p. 35.

[2] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. I ,,Revoluție și francmasonerie”, Editura Rao, București, 2006, p. 20.

[3] A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice din România, vol. I, Editura Albert Baer, București, 1910, p.47.

[4] Horia Nestorescu-Bălcești, Ordinul Masonic, Editura Șansa, București, 1993, p. 51.

[5] apud Cornelia Bodea, op. cit., p.23.

[6] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 25.

[7] Acad. Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821, Editura Științifică, București, 1971, p.156.

[8] Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, Editura Miracol, București, 1999, p. 43-44.

[9] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 27-28.

[10]Ibidem, p. 26-27.

[11] Paul Ștefănescu, op. cit.,  p. 56.

[12] Cornelia Bodea, op. cit., p.24-25.

[13]Paul Ștefănescu,op.cit., p. 58.

[14] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 45.

[15] Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, p. 59.

[16] Ibidem,p. 59.

[17] Alex Lepădatu, Figuri revoluționare române, Editura Cartea Românească, București, 1937, p.85.

[18] Cornelia Bodea, op. cit., p. 26.

[19] Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, p. 24.

[20] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 325-326.

[21] Ibidem, p. 328.

[22] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 329.

[23] Ibidem, p. 331.

[24] Ibidem, p. 332.

[25] Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, p. 25.

[26] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.64.

[27] Ibidem, p.334.

[28] Dictionnaire de la Franc-Maçonnerie, sous la dir. de Daniel Lingou, collab. Georges Alquire, Robert Amandou, Ambelau, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1998. p.1072.

[29] Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, p.53.

[30]Dictionnaire de la Franc-Maçonnerie, p.1072.

[31] Paul Ștefănescu, op. cit.e, p. 53-57.

[32]Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.336.

[33] Nicolae Paulescu, Francmasoneria, prefața de Gheorghe Buzatu, Editura Majadahonda, București, 1996, p.64.

[34]  Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, p.62.

[35] apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.340.

[36]Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.345-346.

[37] Paul Ștefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, p.66.

[38]Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.363-364.