Parteneriatul dintre familie și școală în lume și în societatea românească

Parteneriatele școală – familie au la bază ideea că profesorii, elevii, părinții sunt parteneri în educație. Cum parteneriatul presupune ideea de echipă, de pereche, de grup sau asociație, este lesne de înțeles că un astfel de parteneriat presupune implicare, efort, bune intenții, scop comun și rezultate valoroase.

În jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcționeze în contextul în care părinții, elevii și ceilalți membrii ai comunității se consideră unii pe alții parteneri. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Acestea nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice. În fiecare țară din Uniunea Europeană există structuri formale organizate de participare a părinților în sistemul educațional. Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ’90 au definit în majoritatea țărilor noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea părinților la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor și legislațiilor actuale.

S-au identificat trei etape în evoluția relației familie-școală:

  1. Etapa școlii autosuficiente, în care școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el.

Caracteristicile etapei sunt:

  • contactele cu părinții sunt rare, formale;
  • părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală;
  • administrația alege școala pentru copii;
  • părinții nu participă la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt încurajate;
  • formarea profesorilor neglijează relația dintre familie și școală.
  1. Etapa de incertitudine profesională în care profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă.

Caracteristicile etapei sunt:

  • tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare; administrația școlară are tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
  • contactele formale, de rutină cu părinții continuă;
  • apar experiențe localizate privind comunicarea cu părinții;
  • apar organizațiile voluntare de părinți;
  • se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional;
  • formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca pe o problemă de importanță secundară.
  1. Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții.

Caracteristicile etapei sunt:

  • relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală;
  • consiliul școlar include reprezentanți ai asociațiilor părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale;
  • organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară;
  • profesori specializați, consilieri, tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile;
  • formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante;
  • se organizează cursuri pentru profesori și părinți. (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D,  1997, p. 21)

Există două teorii importante privind relația școală-familie:

  1. Teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică profesională;
  2. Teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă. (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D,  1997, p. 20, apud Macbeth, Al., 1984)

Astăzi sunt foarte clare avantajele aplicării teoriei profesionalismului în școli. O școală modernă și eficientă nu poate decât să se bazeze pe competența managerului, a profesorilor și a întregului personal și este foarte atentă la satisfacerea clienților săi.

Complexitatea sporită a societății actuale a dus la diferențierea factorilor educativi, la  specializarea  lor. S-ar putea crede că această specializare are drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de calitatea intersectării acțiunilor și măsurilor luate. Lucrurile sunt, totuși, diferite. Considerarea individuală a acestora nu are relevanță. Efectele generale asupra copilului sunt rezultatul cumulat al educației din familie, de la școală, al influenței mediului și comunității.

Fiecare copil este unic. Indiferent care sunt premisele sale ereditare, mediul, educația își vor pune amprenta asupra structurii sale. Ceea ce contează este efectul cumulat al acțiunii acestor factori.

Astăzi,  educația  este  un  fenomen  social  de  transmitere  a  experienței  de  viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și de tineri, în scopul  pregătirii  lor pentru integrarea în  societate.

Tot astăzi, școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă.  Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea școlii este aceea de  a contribui  la  realizarea idealului educativ impus de cerințele vieții sociale. Procesul de educație din cadrul  școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea  școlii nu este  numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a stimula calitatea de om. Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin  acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a intereselor  profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil etc.

Cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca facând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:

  • părinții sunt clienți ai școlii;
  • eficacitatea învățământului poate fi ameliorată prin cooperarea între școală și familie;
  • părinții sunt responsabilii legali de educația copiilor lor și pot avea exigențe de a evalua rezultatele activității școlare.

„În acest context se pune și problema următoare: de relația cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializați sau toți profesorii?

În mai multe țări (între care Anglia, Danemarca, Franța) există profesori specializați (consilieri) care răspund de această problemă. Soluția ideală pare a fi ca toți profesorii să aibă relații obișnuite de colaborare cu familiile, profesorii specializați să rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite în familii, când este necesar și să organizeze reuniunile cu părinții. La rândul ei, familia exercită o influență deosebit de adâncă  asupra copiilor. Rolul  familiei este foarte important  în  dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a.. Ca prim factor  educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor,  obiectelor casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte, în primii ani de viață, spiritul  de  observație,  memoria și gândirea  copiilor. În contextul unei societăți care tinde să  fie europeană părinții sunt priviți ca primii învățători ai copilului, parte din procesul de învățământ. În comunicarea cu educatorul în clasă, se nuanțează specificul în dezvoltare al fiecărui copil, se găsesc modalități de cultivare a unor abilități în familie pentru a completa sau suplimenta procesul  educativ. Această comunicare duce la reducerea presiunilor conflictuale asupra copilului, dându-i  o  mai  mare  libertate  în  dezvoltare. Comunicarea elevului cu adulții devine mai ușoară, el se exprimă mai liber devenind astfel mai transparent pentru părinți.

Un Raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene (Macbeth, Al., 1984, apud http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html), bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice, prin ancheta de opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 conducători de instituții școlare enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

  • părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor, legislația reflectă astfel libertatea părinților de a-și crește copiii așa cum doresc; există diferențe între țări privind măsura în care părinții pot alege între diferitele școli și cursuri pe care să le urmeze copiii lor; măsura în care părinții trebuie consultați de responsabilii școlari etc.;
  • învățamântul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara școlii;
  • cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala;
  • grupurile sociale implicate în instituția școlară, în special părinții și profesorii, au dreptul să influențeze gestiunea școlară.

Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabili legali ai educației copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații, modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate, este necesară o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putință.

În numeroase țări, reprezentanții părinților în consiliile de administrație școlară sunt delegați de asociațiile de părinți, ceea ce le dă un statut legal suplimentar de autoritate. Un minimum esențial al participării democratice la gestiunea școlii constă în instituirea prin lege a consiliului de administrație școlară, în care părinții sunt reprezentați corespunzător și au nu numai rol informațional și consultativ, dar și rol decizional și de control.

Pentru o cooperare eficace se consideră necesară adoptarea unor comportamente corespunzatoare de către membrii consiliului: comunicarea liberă de informații, toleranța când limbajul profesional nu este înțeles de nespecialiști dintre părinți; încurajarea dezbaterilor pe probleme educaționale majore și nu doar discuții pe probleme administrativ-gospodărești, considerarea reciprocă a părinților și profesorilor ca parteneri.

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școală și participarea la gestiunea școlii, cât și pentru educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin educație. Se pot deosebi asociațiile de părinți și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în probleme needucaționale; ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care consideră că părinții au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupuri.

Cele mai frecvente obiective ale asociațiilor naționale de părinți sunt:

  1. sensibilizarea părinților privind drepturile și îndatoririle lor, influența comportamentului lor asupra copilului;
  2. informarea părinților prin publicații, radio și televiziune privind problemele specifice;
  3. formarea părinților prin cursuri destinate acestora, consultații la sediu, telefonic, prin publicații, pe probleme de interes, medicale, juridice, psihologice etc.;
  4. reprezentarea părinților, aceștia find obligați să apere interesele celor pe care îi reprezintă, să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare școlară.

http://www.asociatia-profesorilor.ro/relatia-scoala-comunitate.html

Conturarea importanței acestui parteneriat s-a realizat abia la jumătatea secolului XX: “dacă între familie și școală, ca instituții, au existat întotdeauna raporturi sociale, interacțiuile individuale între părinți și cadrele didactice au dobândit importanță abia începând din anii ’60.” (Henroit-van Zanten, 1988, p. 185, apud Bonchiș, 2011, p. 124)

Astăzi, “acest parteneriat este focalizat pe asigurarea calității învațării și formării copilului, sub influența metodelor de instruire și educare, promovate de cele două instituții, în vederea unui progres real”. (Bonchiș, Elena, 2011, p.125). Principiul conform căruia oamenii pot fi puternic influențați și transformați de și prin educație, adaptarea curriculei la societatea cunoașterii, la schimbare, la postmodernitate, impune modele noi de abordare, care să formeze viitorul om flexibil, deschis, pragmatic, capabil să aplice, dezvoltat din punct de vedere social și emoțional. În acord cu aceste direcții se orientează și parteneriatul cu familia.

Cercetările evidențiază existența următoarelor categorii de relații școală-familie: relații de tipul “navigația fără efort”, “construirea podului” sau “terenuri accidentate”. (Darter-Lagos, 2003, apud Bonchiș, Elena,  2011, p.125)

Sintetizând,  putem spune că rolul familiei actuale, privită separat, dar și în contextul parteneriatului cu școala constă în:
•    asigurarea unui climat sigur, propice dezvoltării fizice și emoționale a copilului;
•    oferirea unei baze disciplinare (“cei 7 ani de-acasa”);
•    asigurarea unei baze de valori solide, pe baza cărora să poată opera și școala;
•    extrapolarea în mediul familial a cunoștințelor dobândite la școală;
•    crearea unei continuități între cunoștințele acumulate la școală și prin acțiunile întreprinse cu copiii la nivelul comunității;
•    modelarea copiilor în spiritul toleranței, a acceptării diferențelor.

Totodată, rolul școlii în societatea secolului XXI se concretizează în:
•    oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de învățare;
•    asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat;
•    stabilirea continuității dintre cunoștințe și aplicarea lor (rolul școlii fiind acela de a pregăti elevii pentru a se adapta mai bine realității, nu numai unei realități abstracte);
•    surprinderea problemelor/dificultăților de învățare/adaptare ale elevilor și acordare de sprijin în soluționarea lor. (http://www.psyvolution.ro/342-legatura-scoala-%E2%80%93-familie-%E2%80%93-comunitate-factor-hotarator-in-asigurarea-reusitei-scolare).

În aceste condiții, nu trebuie să uităm nicio clipă că “Dezvoltarea sistemului școlar multiplică modelele oferite copilului, constituindu- se în repere pentru familie, și nu în motive de demisie parentală din rolurile educative.” (Bonchiș, 2011, p. 130)

Înfăptuirea unui parteneriat valoros, consistent și de durată poate să se concretizeze doar luând în considerare aportul real al celor doi factori fundamentali implicați în educația copilului – școala și familia. Abordarea lor separată sau singulară va duce la interpretări incomplete sau eronate. Influenței acestor doi factori i se adaugă aportul altor factori declanșatori și de mediere – comunitatea, mediul natural, geografic etc.

BIBLIOGRAFIE

  1. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
  2. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

Webgrafie:

  1. http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html
  2. http://www.psyvolution.ro/342-legatura-scoala-%E2%80%93-familie-%E2%80%93-comunitate-factor-hotarator-in-asigurarea-reusitei-scolare