Particularitățile perceperii, însușirii și interpretării muzicii de către preșcolari

Muzica îi impresionează de timpuriu pe copii. }ndeosebi cântecele le produc emoții plăcute și puternice, le însoțesc jocurile și plimbările, fac parte din distracțiile lor.

In perioada preșcolară, se constată o creștere evidentă a posibilităților vocal-educative ale copiilor. Ei încep să perceapă elementele de bază ale muzicii, adică ritmul și melodia și să execute mici piese muzicale accesibile lor.

Organul auditiv al copilului preșcolar este complet dezvoltat din punct de vedere anatomic și fiziologic, iar sensibilitatea auditivă se dezvoltă mult în perioada preșcolară. Ea crește aproximativ de 2-3 ori față de perioada antepreșcolară.

Copiii trebuie feriți de sunete prea puternice, care pot afecta timpanul sau de a introduce în ureche corpuri străine (jucării mici, pietricele, platilină etc.), care pot provoca accidente grave (perforarea timpanului, infecții și chiar hipoacuzia și surzenia).

Dezvoltarea auzului muzical presupune dezvoltarea simțului melodic, a simțului ritmic și dinamic, în același timp și a sensibilității pentru intonația justă, precisă. Dezvoltând la copii capacitatea de a percepe sunetele, se dezvoltă în același timp și intonația lor corectă; dezvoltându-li-se simțul ritmic, crește și capacitatea lor de coordonare a mișcărilor întregului corp.

Ritmul muzical este o noțiune complexă. El cuprinde elemente care contribuie la redarea expresivității unei bucăți muzicale, dinamica, mișcarea — adică întreaga viață a unei piese muzicale. In general, la preșcolari, simțul ritmic este destul de dezvoltat. Chiar din perioada antepreșcolară, copiii ascultînd diverse cântece încearcă să facă pași simpli de dans, bat din palme, se bucură. Muzica stimulează dorința de mișcare a copiilor din primii ani ai vieții.

O altă particularitate este aceea că muzica vocală e mai ușor percepută de ei decât muzica instrumentală. Aceasta se explică prin faptul că vocea omenească este apropiată copilului, timbrul vocii omenești îi este familiar. De aceea, cântecul vocal constituie mijlocul principal folosit în educația muzicală a preșcolarilor.

In activitatea cu preșcolarii este bine să se mai țină cont și de faptul că sunetele muzicale despărțite de intervale mici (secundă, terță) sunt mai greu percepute de ei decât cele aflate la intervale mai mari unele față de altele. Acest fapt își găsește explicația în dezvoltarea încă insuficientă a capacității preșcolarilor mici de a diferenția înălțimea sunetelor.

De aceea, în activitățile muzicale cu preșcolarii de 3-4 ani, se pornește de la sunete aflate la intervale mari, contrastante cum ar fi : mormăitul ursului și ciripitul păsărelelor, etc.

O altă particularitate a copiilor de vârstă preșcolară constă în faptul că ei înțeleg greu sau deloc imaginile artistice auditive, oricât de accesibile ar fi acestea pentru adulți. Pentru copii, muzica este mai complexă și acționează cu elemente mai puțin concrete decât alte arte. De aceea, în grădinițe, se folosesc îndeosebi cântecele ale căror texte ușurează înțelegerea conținutului melodic de către preșcolari.

Pentru ca muzica să poată fi percepută în mod activ și conștient de către preșcolari, este necesar în primul rînd ca piesele muzicale să fie accesibile fiecărei grupe de vârstă, de asemenea, este bine să se prezinte, în prealabil copiilor conținutul lor.

Tot atât de important este cunoașterea particularităților emiterii și intonației sunetelor muzicale, ale însușirii și interpretării cântecelor de către copiii preșcolari, determinate de deosebiri pe care le prezintă aparatul lor fonator în comparație cu al adulților.

Aparatul fonator la copil, ca și la adult, cuprinde :

• plămânii, care formează dispozitivul de expirare a aerului;
• laringele, organul principal al fonației ;
• cavitatea bucală și cavitățile nazale, care constituie cele două rezonatoare.

În interiorul laringelui se află coardele vocale, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămîni, se produc sunete.

Registrul, înălțimea și intensitatea sunetelor sînt determinate de întinderea sau coordonarea coardelor vocale, de alungirea sau scurtarea traiectului laringelui, de volumul și viteza curentului de aer care trece prin coardele vocale, făcându-le să vibreze.

Sunetele emise de laringe sunt modificate, pe de o parte, de cele două rezonatoare: cavitatea bucală și cavitățile nazale; pe de altă parte, sunetele sunt modificate de mărimea și forma pe care o ia cavitatea bucală prin mișcarea maxilarului inferior, prin rotunjirea buzelor și diferitele poziții ale limbii. Vibrațiile neregulate produc sunete neplăcute, zgomote. Sunetele produse de vibrații regulate au însușiri armonioase, impresionează plăcut auzul; ele se numesc sunete muzicale. La procesul fiziologic complex prin care se formează sunetul participă așadar organe diferite (plămâni, laringe, cavitate bucală, limbă, buze); aceste organe sînt antrenate unitar, ca aparat fonator, de un impuls celebrai.

Este foarte important de precizat că vorbirea este dirijată de impulsuri care vin din formații subcorticale, în timp ce cântecul este o activitate dirijată de impulsuri corticale. Rezultă de aici că numai vorbirea poate deveni o activitate automatizată — o deprindere, în timp ce cântatul este o activitate conștientă, care se realizează cu efort intelectual, ea presupunând însușiri voliționale și o anumită sensibilitate.

Cadrul didactic va urmări dezvoltarea acestor însușiri psihice în întreaga sa activitate educativă și instructivă. Numai astfel, ea va reuși să obțină rezultate bune la activitățile muzicale.

In activitățile de cânt, cadrul didactic trebuie să urmărească ca toți copiii să deschidă bine gura și să rotunjească buzele pentru a obține o intonație justă și pentru ca pronunțarea cuvintelor să fie corectă și clară. Laringele copilului este de 2-2,5 ori mai mic decât laringele adultului, iar coardele lui vocale sînt de patru ori mai scurte decât la adult. De aceea, sunetele emise de copii sunt mai înalte. De asemenea, laringele copilului este mai puțin mobil, coardele vocale sunt mai puțin elastice și suple, ceea ce face ca emisia și intonația sunetelor să fie nesigure.

In legătură cu ambitusul (întinderea) în care cântă copiii, din datele obținute prin cercetări rezultă că între 1 și 2 ani copiii emit, în mod normal, sunete corecte în limitele terței fa-la; la 3 ani, ei pot reproduce sunete corecte în limitele cvartei mi-la ; la 5 ani, în limitele sextei mi-do.

În grădiniță se întâmplă câteodată ca unii copii care cântau în registre înalte să înceapă să cânte mai gros (în registru mai grav). Aceasta se poate întîmplă atunci când deprinderea de a cînta în registru înalt nu a fost suficient consolidată, fie din cauza absentării îndelungate a copiilor de la grădiniță, fie pentru că activitățile muzicale n-au fost bine organizate și nu s-au desfășurat metodic și susținut.

La copiii preșcolari, mușchii laringelui și mușchii respiratorii sunt mai slab dezvoltați și, în consecință, volumul vocii lor este mai mic. De aceea este bine să nu li se ceară și nici să li se admită să cânte sau să vorbească prea tare. Acest lucru dăunează coardelor vocale și are consecințe nefavorabile asupra calității și expresivității interpretării cântecelor de către copii.

Cântatul prea tare nu numai că dăunează coardelor vocale, dar afectează și aparatul auditiv al copilului. Se știe că zgomotele sau sunetele prea puternice sunt iritante, enervează și provoacă senzații de durere, urmate imediat de reflexe de apărare din partea noastră (îndată ce zgomotele devin prea puternice/tari, punem mâinile pe urechi).

O altă particularitate de care trebuie să ținem seama în activitățile muzicale cu preșcolarii constă în faptul că respirația lor este scurtă și mai accelerată – particularitate care se manifestă prin tendința copiilor de a respira la mijlocul cuvintelor, de a nu pronunța sfîrșitul acestora. De aceea, cântecele folosite în activitatea cu preșcolarii, în special cu cei mici, trebuie să aibă un tempo mai lent, cu fraze muzicale scurte și un ritm simplu, care să se repete; în același timp este bine să cuprindă cuvinte ușor de pronunțat.

De asemenea, este necesar să se urmărească foarte atent felul cum respiră copiii în timpul interpretării cântecelor, să se desfășoare cu ei o muncă specială pentru deprinderea respirației corecte.

Formarea deprinderii de a respira corect are două aspecte: de frânare a respirației claviculare, caracteristică preșcolarilor și de dezvoltare a respirației eostodiafragmatice (aceasta din urmă este mai profundă și, în consecință, asigură plămînilor o mai mare cantitate de aer). Pentru a deprinde copiii cu o respirație corectă în timpul cântarii, trebuie să se acorde atenție în primul rînd, ținutei lor când cântă. Dacă stau pe scaun, ei trebuie să țină spatele drept, rezemat de spătar; să țină capul drept, mâinile să stea într-o poziție comodă (pe genunchi sau sprijinite pe scaun). Este contraindicat să se ceară copiilor să țină brațele încrucișate la piept, pentru că această împiedică respirația normală în timpul cântării. Cînd stau în picioare (cerință adresată uneori copiilor mai mari), ei trebuie să aibă o poziție firească, degajată.

De asemenea, pentru a deprinde copiii să respire corect în timpul cântarii, este bine să se facă cu ei exerciții sau jocuri imitative, ca: „Mirosim florile”, „Trenul”, “Suflăm baloane”, “Bate vântul”, etc. Cu prilejul acestor exerciții se demonstrează respirația corectă și se atrage atenția copiilor asupra felului cum trebuie să respire. Exercițiile de acest fel se pot organiza începînd cu grupa de 3-4 ani și trebuie să dureze un minut sau două. Ele pot avea loc la începutul activităților obligatorii muzicale sau cu diferite prilejuri în celelalte momente al zilei (jocurile și activitățile alese de copii, jocurile în aer liber, plimbările etc.).

De asemenea, cântecele executate de cadrul didactic constituie un model de interpretare corectă și clară, care influențează pozitiv auzul copiilor și însușirea și executarea cât mai corectă a cântecelor de către ei.

Respirația corectă în timpul cântarii asigură igiena aparatului vocal și a întregului organism al copiilor. In același timp însă, ea mijlocește emisia cât mai naturală a sunetelor muzicale.

Grija pentru vocea și auzul copiilor este o sarcină importantă a fiecărei cadru didactic. In primul rind, trebuie sa se creeze în grădiniță o atmosferă sănătoasă, fără prea multe zgomote. Este necesar, de asemenea, să se permită copiilor să cânte în aer liber numai atunci când vremea este caldă și uscată, deoarece frigul și umezeala au o influență dăunătoare asupra coardelor vocale.

Este bine să se țină seama și de faptul că supraîncărcarea copilului cu prea multe impresii muzicale influențează negativ sistemul nervos al acestuia. Din cauza aceasta, copilul începe să manifeste indiferență, lipsă de interes față de orice piesă muzicală.

In activitatea la grupă, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere, particularitățile perceperii muzicii, pe cele ale emiterii și intonației sunetelor musicale, cât și particularitățile executării diferitelor fragmente muzicale.

Bibliografie:

Dolgoșev, M., Marinescu E. – Metodica educației muzicale în grădinița de copii, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Ed. V&I Integral, Bucuresti 2005

Pop, I., Popescu, N. – Cântec și joc, jocuri muzicale pentru școlari, Ed. Didactica și Pedagogică