Personalitatea școlarului mic
Școala și învățarea determină numeroase schimbări semnificative în planul personalității copilului de-a lungul ciclului primar. Un rol important în formarea personalității acestuia o au relațiile sociale și caracteristicile acestora, referindu-ne aici atât la relațiile cu familia, cât și la viața socială în ansamblul său.
Relațiile afectuoase dintre părinți și copii duc la efecte pozitive. Copiii din aceste familii sunt prietenoși, creativi, mai puțin dependenți de alții. ”Rezultatele cele mai bune le obțin copiii ai căror părinți au o atitudine clară, manifestă atenție la autonomie, exercită un control echilibrat și constant[1]”.
Grațiela Sion, notează în lucrarea sa, ”Psihologia vârstelor” că ”la începutul acestei perioade, copilul părăsește faza narcisismului și „afirmării” personalității, pentru a intra puțin câte puțin în lumea cunoașterii. Se poate constata o schimbare a intereselor. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet și devine din ce în ce mai centrat pe exterior, ca în stadiul centrifug. Debutul stadiului este numit de către H.Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) și se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferențiată, dar rămâne concretă (legată de obiecte și situații reale). Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă, respectiv copilul va încerca să determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu și aceasta îl conduce la abstragerea calităților lucrurilor, care va permite regruparea, așezarea lor în categorii, modificarea categoriilor anterioare prestabilite; toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Această evoluție intelectuală este realizată într-un context social important și anume, școala care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă, cât și la decentrarea intelectuală, cognitivă[2]”.
Sub influența activităților școlare se consolidează acele componente ale personalității cristalizate inițial în preșcolaritate, cum ar fi unele aptitudini, unele trăsături de caracter, conduitele și conștiința morală, dar se formează și altele noi. În această etapă, personalitatea școlarului este încă fragilă și instabilă, abia spre finalul stadiului unuii elevi se autoreglează foarte bine, în timp ce alții vor fi dezorientați, inadaptați și vor avea nevoie în continuare să fie conduși de un adult. ”Comparativ cu preșcolarul, școlarul mic este capabil să desfășoare activități mai complexe, să strabilească relații mai conștiente, să demonstreze capacități noi de autonomie și independență.[3] ”
În ceea ce privește dezvoltarea caracterului, un rol foarte important îl au relațiile cu copiii de aceeași vârstă, dar și modelele oferite de părinți sau difuzate de mass- media. Trăsăturile de caracter precum: sârguința, conștiinciozitatea, punctualitatea, autoexigența sunt stimulate și dezvoltate în cadrul activităților instructiv-educative. Relațiile cu copiii de aceeași vârstă stimulează sociabilitatea, ascultarea și respectarea punctului de vederea al celuilalt, colaborarea și cooperarea în cadrul unui grup, mândria de a aparține unei clase[4].
Trăsăturile și sistemul caracterial subordonează particularitățile temperamentale. Chiar și copiii mai impulsivi dobândesc, de-a lungul anilor de școală primară, capacități de stăpânire.
Relațiile și comunicarea din spațiul școlii și din grupurile informale produc schimbări în conduita morală a școlarului mic. Viața de grup îi permite copilului să înțeleagă că o regulă este produsul înțelegerii dintre oameni și că ea poate fi modificată dacă toți sunt de acord.
”Simțul identității copilului, imaginea sa de sine și extinderea eului sunt mult intensificate de intrarea în școală. Copiii de această vârstă devin moraliști și legaliști. Regulile jocului trebuie urmate în mod rigid. Regulile stabilite de părinți sunt importante, dar regulile stabilite de grup sunt absolut obligatorii. Copilul încặ nu se considerặ pe sine ca un factor moral independent. Simțul eului său este comod numai dacă el adaptează regulile externe, dacă se extinde pe sine în cadrul grupului și dezvoltă imaginea de sine a unui bun conformist. Copilul crede cu înverșunare că familia, religia, precum și grupul de prieteni au întotdeauna dreptate. Cu toate cặ poate simți un conflict între părinți și prieteni, el este ferm loial acestor extensiuni distincte ale eului său. În această perioadă, “identificarea” devine un important principiu al învățării”[5].
În ceea ce privește imaginea de sine, cele mai importante aspecte sunt următoarele, așa cum notează Tinca Crețu:
- Eul fizic, atunci când copilul are o schemă corporală consolidată, o identitate sexuală clară, se aseamnă cu familia sa. La această vârstă, copilul nu acordă prea mare importanță eului fizic, urmând ca spre sfârșitul perioadei să fie dispus să consulte mai des oglinda.
- Eul spiritual începe să fie mai implicat, mai ales în învățarea școlară, să fie influențat de evaluările învățătoarei și de aprecierile și admirația colegilor. În funcție de semnalele pozitive primite, copilul își va construi o imagine de sine mai bună, care-l poate susține și în perioadele mai puțin favorabile.
- Eul social este foarte puternic înfluențat de viața de grup a școlarului. Școlarul mic are conștiința locului său în grupul-clasă și își dă seama pentru ce îl apreciază colegii.
Atenția pe care învățătorul o acordă dezvoltării unei imagini de sine corecte reprezintă o condiție a reușitei școlare și pentru integrarea generală în viață și societate.
[1] Emil Verza, Florin Emil Verza, Psihologia Vâestelor, București, 1994, p. 157
[2] Grațiela Sion, Psihologia vârstelor- suport de curs, Editura Fundației România De Mâine, București, 2007, p. 147
[3] Tinca Crețu, Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 234
[4] Idem, p.235
[5] http://psihologconsult.ro/psihologi-copii-galati/, accesat la 26 iunie 2016