Posibil și necesar

În contextul organizării societății școlare, termenii de libertate și de autoritate au evoluat, istoric, către realitatea zilelor noastre, plină de întrebări, unele legitime, altele frizând absurdul, referitoare la nevoia, la oportunitatea, la sensul educației școlare de grup.

Avem de înfruntat un paradox, asistăm la reformularea sistemelor educaționale, admirăm sau blamăm reîntoarcerea la naturaletea educației copiilor acasă, distribuim articole avizate sau nu, despre adevărurile negative ale școlii care omoară creativitatea, ne extaziem în fața exemplelor îndrăznețe de reformare a spațiilor școlare, a tehnologizării integrale a școlii,  pentru a fi de acord în același timp cu abordări naturaliste preferate de mari oameni ai lumii, care le-au interzis odraslelor lor accesul la calculatoare, punându-le în schimb la dispoziție opțiuni de înțelegere a lumii prin mijloace artistice.

Răspunsul pare să se proiecteze din ce în ce mai departe, iar în această labilitate a căutărilor de referință, ne manisfestăm cu toții, profesori și părinți, autoritatea asupra copiilor noștri.

Autoritatea este, desigur, un fapt foarte important pentru orice om. Atât primii filosofi cât și gânditorii moderni au lansat diverse ipoteze despre libertate, rațiune sau autoritate.

J. M. Bochenscki a expus una dintre cele mai importante analize asupra autorității, intervenind în convingerea majorității, cum că autoritatea e un termen univoc si simplu de definit.

Înainte de a exemplifica prin exercițiul logicii sensurile autorității, voi da un exemplu pe care îl folosesc adesea în prefigurarea explicațiilor despre autoritate, și anume sensul cuvântului ”posibil”, așa cum a fost expus de Aristottel:

1. “Ceea ce este necesar este și posibil. Este, de exemplu, necesar ca noi oamenii să murim, prin urmare este (din pacate) totodată posibil ca noi să murim.(…)
2. Ceea ce este posibil poate la fel de bine să nu fie. De exemplu, dacă este posibil ca astăzi să plouă, poate la fel de bine sa nu plouă.
3. Prin urmare, ceea ce este necesar poate la fel de bine să nu fie.
4. Ceea ce poate la fel de bine să nu fie, nu este, desigur, necesar. De exemplu, întrucat ploaia poate la fel de bine să nu fie, urmează ca ea nu este necesară.
5. Deci ceea ce este necesar nu este necesar”

Am obținut drept rezultat un nonsens. Vom fi tentați acum să descoperim eroarea din context. Aceasta se ascunde în spatele explicației cuvântului ”posibil”, care, potrivit lui Bochenski, cuprinde două sensuri diferite, acela de necesar- înțelegând că ceea ce este posibil este și necesar- și acela de nenecesar- detașându-se aici ca fiind posibil numai ceea ce nu poate să fie, deci ce nu este necesar.

Paralela între exemplul de mai sus și legitimitatea autorității profesorului sau părintelui pare oarecum hazardată dar scopul ei este acela de a observa că autoritatea, prin definiția de dicționar, ascunde la rândul ei, un dublu înțeles, acela de persoană care a fost învestită cu puterea unei funcții, de pricepere a unei persoane într-o arie de competență și parcă pentru a crea și mai multă confuzie, putem vorbi de autoritatea domeniului.

Ne vom raporta la termenul de autoritate ca principiu care desemnează o relație.

Aplicând această relație în contextul elev- profesor, putem selecta, cel mai adesea din literatura domeniului, sintagme ce descriu autoritatea profesorului față de elev, respectiv purtătorul și subiectul autorității.  Asumăm că este foarte posibil ca la un moment dat, același subiect să fie și purtătorul și subiectul autorității. Aceasta înseamnă că, față de cazul excepțional – exemplul fiind restricționat de convenție – când unul dintre subiecți este purtătorul autorității aproape în toate domeniile – mama față de copilul mic – în celelalte cazuri, autoritatea indivizilor este restrânsă pe domenii. Acest fapt se manifestă, cu precădere în zilele noastre, când, deși purtătorul autorității domeniului pare să fie profesorul, dispersarea informației, puterea de explorare și posibilitățile de informare fac ca deținătorul autorității epistemice – așa cum denumim autoritatea științei – să fie adesea elevul.

De exemplu, dacă un profesor de matematică îl va invita pe un elev la o discuție despre aparate de zbor, este posibil ca în cazul acestei discuții elevul pasionat să dețină autoritatea epistemică, pe când pe subiecte matematice aceasta să îi revină profesorului.

Consider că este deosebit de importantă în contextul lui ”posibil” și ”necesar”, conștientizarea acestei balanțe a puterii, pusă sub lupa interpretărilor moderne. Referindu-se la pericolele modernității, Paul Ricoeur vede lumea ca pe un mare muzeu, unde există doar ”alții” și unde, la rândul nostru și noi suntem ”alții”. Este important, în relația dintre profesor și elev, să vedem ce anume este necesar, să ne lăsăm inspirați de rolul mentoral al profesorului, altfel, păstrându-ne în paradigma lui Ricoeur, vom  pierde orice semnificații și țeluri culturale și vom ajunge să rătăcim printre civilizații, printre concepte, printre moduri de viață pe care ni le-a oferit modernitatea.

 Să ne străduim ca balanța modernității să nu devină prea grea, iar vechile convingeri din care ne place uneori să ne dizlocăm prea rapid și cu plăcere să nu fie înlocuite cu noi tipuri de dezordine.  Este un semnal și este necesar să îl observăm. Posibil.