Poveștile nemuritoare și copiii de astăzi
Cu ani în urmă, înainte să devin eu însămi mamă, mi-a picat în mână o versiune îmblânzită a Scufiței Roșii. În ea, bunicuța nu mai ajungea în burta lupului, ci se ascundea în dulap, iar Scufița era salvată din capul locului de către vânător. Mi s-a părut un compromis de neiertat, o trădare nejustificată a poveștii pe care am ascultat-o cu toții fără să ne fie zdrobită personalitatea în devenire și fără să căpătăm de de pe urma ei depresii.
Când s-a născut băiatul meu, am răsuflat însă ușurată că există și cărți în care povestea capătă acest deznodământ pașnic. Începusem să îi citesc și mă gândeam cu groază cum aș putea să îi spun, la un an și jumătate-doi, că fetița este devorată de lup, că mama Albei ca Zăpadă moare, că vânătorul e trimis să o ucidă și să îi smulgă inima din piept, că părinții Cenușeresei trec, unul după celălalt, la cele veșnice. Când povestea ajungea la părți întunecate, le săream sau le înfrumusețam astfel încât să nu îl sperie, să nu îi zdruncine universul care abia se construia în jurul său. Ca orice copil mic, era trist ori de câte ori dispăream din raza lui vizuală, iar eu mă temeam de ce s-ar întâmpla în mintea și sufletul său dacă și-ar da seama, atât de curând, că o mamă poate dispărea pentru totdeauna de lângă copilul ei.
Am procedat în acest fel un timp și m-am gândit că o să continui să o fac o bună bucată de vreme. Nu cred că am greșit procedând atunci astfel. Însă acum am început să citesc altfel.
În cinci minute de neatenție a părintelui, televizorul îi deschide astăzi unui copil o lume a ororilor. De la masacrul de la Bataclan până la decapitările comise de ISIS în Orientul Mijlociu, de la cumplite accidente rutiere până la crime în masă, știrile ne pun în față o realitate cumplită, imposibil de procesat. Cele mai rele părți ale umanității sunt prezentate în toate detaliile lor macabre, care nu mai lasă loc de lumină și speranță.
Chiar în absența unor evenimente dramatice, viața însăși te pune adesea în fața pierderilor, piedicilor, nedreptăților de tot felul. Nici un om nu scapă de ele în anii existenței lui, însă poate să le biruie și să își trăiască viața cu sufletul intact și cu mintea limpede.
Poveștile și întâmplările triste din ele reprezintă, de fapt, un fel sigur prin care copiii pot învăța despre moarte, pierdere, suferință, nedreptate, cruzime. Evenimentele nefericite din ele reprezintă întotdeauna doar etape de parcurs, iar miezul istoriei este de fapt drumul, calea prin care acestea pot fi depășite prin acele calități care dau sens vieții unui om. Dincolo de formele pe care le îmbracă un basm sau altul, majoritatea poartă în ele mesajul că, orice s-ar întâmpla, binele trebuie să triumfe întotdeauna asupra răului. Conțin lecția gândirii pozitive, începuturile unei mentalități de învingător.
Din acest motiv, când citesc las acum intactă lecția pierderii. Însă cum eu sunt cititorul și eu dețin controlul, trec sub tăcere acele detalii groaznice sau de neînțeles pe care unele dintre ele le conțin. Cu câțiva ani în urmă, aș fi luat pur și simplu povestea de-a gata. Acum cred că poveștile trebuie să crească odată cu copiii.