Poveștile terapeutice și rolul lor la vârsta preșcolară

Rolul poveștilor este unul care poate fi cu greu măsurat și explicat în câteva cuvinte. Ele ajută comunicarea, relaționarea copil – adult, sprijină exprimarea emoțiilor, oferă posibile soluții problemelor, oferă informații, prezintă modele de comportament și multe alte beneficii. În calitate de educatoare, consider că este un dar să poți transmite copilului bogăția poveștilor.

Vorbim în ultima perioadă tot mai mult de povești educative și de povești terapeutice. Prin poveste, copilul își deschide mai ușor sufletul, comunică mai bine ceea ce simte, recunoaște în personajele poveștilor propriile trăsături și în dificultățile lor, propriile probleme.

Mulți dintre noi ne amintim de acele povești care ne-au influențat modul de gândire, comportamentul, atitudinile sau modul de relaționare cu cei din jur. Povestea terapeutică este o metodă prin care putem transmite copiilor anumite modele comportamentale și valori morale și putem înlătura unele comportamente nedorite. Povestea în sine nu îi spune copilului ce să facă, cum să acționeze, nici nu îl critică sau etichetează, ci îl ajută să se identifice cu personajele și să trăiască alături de ele atât frământările cauzate de problema ivită, cât și satisfacția și bucuria dată de găsirea soluției. Astfel, cu ajutorul poveștilor terapeutice putem ameliora și chiar trata probleme, precum: fricile exagerate, timiditatea, anxietatea de separare, accesele de furie, dar și probleme legate de respectarea unor rutine și responsabilități: pregătirea pentru somn, luarea meselor, îmbrăcatul, spălatul mâinilor, mersul la grădiniță, efectuarea unor teme.

Nu orice poveste este terapeutică. Pentru a îndeplini acest criteriu, povestea trebuie în primul rând să ajute. O poveste terapeutică este cea care se potrivește „ca o mănușă” pe problemă ascultătorului. Este o poveste în care se trăiește intens până în punctul în care se descoperă „cheia” în rezolvarea problemei. O poveste terapeutică este cea care ne arată că nu suntem singurii care avem dificultăți, frici, neliniști, întrebări sau nemulțumiri.

Lucrarea „Poveștile terapeutice vin să ne învețe”, editura Diana, reprezintă un instrument de nădejde pentru cadrele didactice atunci când preșcolarii sau elevii întâmpină dificultăți. Una dintre poveștile mele preferate din această lucrare se numește „Zâna cea bună și Andrei cel curajos”. Această poveste se adresează copiilor care nu-și pot învinge teama de întuneric și nu pot dormi singuri în camera lor. Ca material didactic se pot folosi ilustrații care să reprezinte o cameră cu toate lucrurile din ea, atât pe timp de zi cât și pe timp de noapte pentru a se putea observa că totul rămâne la fel.

Zâna cea bună și Andrei cel curajos

„Zâna cea bună își făcea rondul obișnuit pe la geamurile copiilor. Pe Andrei

 l-a găsit plângând în camera lui. Cu ajutorul baghetei magice, a intrat ca să afle ce s-a întâmplat.

• De ce plângi, Andrei?
• Sunt supărat. Nu înțeleg de ce părinții mei vor să dorm aici singur, când ei știu bine că mie nu-mi place noaptea. Cred că vor doar să scape de mine.
• Nu te mai necăji! Eu am venit să te ajut. Vezi acest praf albastru? E praful magic. Și acum, vino cu mine!

Cei doi au pornit într-o călătorie. Era fantastic să zbori și mai ales lângă o zână. La început, lui Andrei i-a fost puțin frică, dar n-a avut prea mult timp să se gândească la asta că au și aterizat într-un balcon. Când s-a uitat pe geam, un băiețel puțin mai mare decât el plângea fiindcă nu voia să doarmă singur.

• Nu se poate, s-a gândit el! Mai sunt copii ca mine?

Deodată, zâna făcu o magie și totul părea foarte luminat. Și atunci a văzut că toate jucăriile băiatului era așezate în ordine în cameră, că totul era la locul lui, doar că, din cauza întunericului, băiețelul își imagina tot felul de forme care veneau să îl sperie. Dar, de fapt, nu era nimic înspăimântător. Din contră, toate lucrurile lui voiau parcă să îl liniștească.

• Știi de ce are nevoie acest băiat? a întrebat zână. Are nevoie doar de puțin curaj. Ia niște praf galben și aruncă spre geam.

Andrei făcu așa cum îi spuse zâna. Și, că prin farmec băiețelul încetă să mai plângă și adormi de îndată. Părinții lui au intrat în camera cu grijă să nu-l trezească, l-au acoperit cu păturica și l-au sărutat ușor pe obraz. Apoi au ieșit din cameră mulțumiți.

Era timpul că zâna și Andrei să se întoarcă acasă. Era ora de somn și Andrei trebuia să fie deja în pat. După această călătorie s-a tot gândit și i-a spus zânei:

• Cred că am înțeles că n-am de ce să mă sperii. Părinții mei mă iubesc și vor doar să vadă că sunt curajos. Să știi că nu mi-a plăcut smiorcăiala băiatului pe care l-am văzut. N-am să fac și eu așa că el. Și să știi că nu voi avea nevoie nici de praful cel galben. Îți mulțumesc pentru tot, zână bună!

Zâna a plecat, lăsându-l pe Andrei singur în camera lui. Mama a venit și i-a stins lumina, iar Andrei i-a urat noapte bună fără să mai plângă sau să mai ceară altceva ca de obicei. Zâna îl privea încântată de la geam. Acum știa că el este un băiat foarte curajos. Mama s-a mirat și tot aștepta să audă ceva din camera lui, dar Andrei adormise numaidecât. Atunci a zărit o luminiță galbenă la geam și a știut că zâna cea bună a trecut pe la el. I-a urât și zânei noapte bună și a plecat mulțumită la culcare. După ce toate luminile s-au stins, Andrei s-a ridicat din pat și i-a spus zânei:

• Aș vrea să-mi lași totuși niște praf magic și pentru câțiva prieteni de-ai mei, care nu au curaj să doarmă singuri.

Zâna cea bună i-a dat atunci un săculeț galben, iar Andrei adormi din nou mândru de tot curajul pe care îl avea acum și dornic să le povestească a doua zi și prietenilor săi toată aventura lui.”

 

Aceasta a fost povestea lui Andrei. Am citit-o copiilor mei de nenumărate ori și le-am oferit în dar praf magic din săculețul galben al zânei bune. Au devenit curajoși și și-au învins teama de întuneric. Și pentru că niciodată nu vom fi prea mari pentru a crede în povești, voi încheia micul meu articol cu un citat dintr-o poveste preferată:

„Fericirea poate fi găsită chiar și în cele mai întunecare locuri când cineva își amintește să aprindă lumina.” – Harry Potter și piatra filosofală.