Predarea bazată pe atașament. Cum să creezi o clasă tribală. Recenzie

Prin această recenzie voi încerca să fac o pledoarie dedicată predării bazate pe atașament, care este larg prezentată și descrisă în cartea lui Louis Cozolino, intitulată „Predarea bazată pe atașament. Cum să creezi o clasă tribală“, carte apărută la Editura Trei în 2017. Recomand cu toată convingerea citirea ei deoarece, pe lângă abordarea teoretică, care stă la baza acestui mod de a concepe o școală și o sală de clasă (având drept concepte de bază atașamentul și neurobiologia), puteți accesa numeroasele propuneri practice de lucru pe care autorul își propune să le implementeze în predare și în educație, în general, și care să aibă în centru relațiile dintre elevi și profesori.

Ceea ce dă un plus de valoare cărții lui Cozolino este faptul că ne oferă ocazia de a avea ca exemple experiențe reale, colectate de autor și transpuse în paginile ei, ale unor clase și școli cu o educație bazată pe atașament.

După ce am citit-o, am ajuns să-mi exprim profund dorința ca toate școlile să fie de acest fel. Astăzi, în școli sunt adoptate măsuri de abordare a diversității, dar care nu produc modificări substanțiale în modul în care este concepută învățarea. Activitatea din școală rămâne o experiență competitivă care consacră memoria și  examinarea ca măsuri de control al calității. Legătura profesorului cu elevii și relațiile dintre elevi înșiși (care ar trebui să fie pilonul învățării) sunt secundare. Dacă analizăm cu atenție modul în care este folosită o pauză sau orice timp liber creat la școală, vom constata că nu este utilizat pentru a trata relațiile, pentru a le promova sau întări. Acest aspect este considerat mai puțin sau deloc important, deoarece ceea ce contează este conținutul transmis în clasă. El nu este negat, dar este tratat ca fiind  mult mai puțin important în comparație cu conținutul formal. Ori un copil care nu are satisfacții în  relațiile lui interpersonale (acasă, cu părinții sau frații, dar și la școală) și o experiență bogată în afecțiune, nu poate învăța.

Experiențele despre care Cozolino vorbește confirmă faptul că în educație există oameni minunați și implicați în a le oferi copiilor doza potrivită de afecțiune și tineri care au parte de traume complexe în urma interacțiunilor cu profesorii lor.

Cozolino consideră că elevii care au mari dificultăți de învățare și relaționare în școlile de masă, nu sunt lipsiți de capacitatea de a învăța, ci de abilități sociale, emoționale și de competențe comportamentale. Unele dintre cazuri sunt considerate ca fiind în imposibilitatea de a învăța. Mulți dintre acești elevi au trăit experiențe de abuz, neglijare și creierul lor nu și-a folosit plasticitatea. Cozolino crede că și după mulți ani de neglijare și abuz copiii pot învăța multe într-o clasă în care abordarea este bazată pe atașament.

Ca un exemplu, Cozolino vorbește în cartea sa despre Marva Collins, a cărei filozofie educațională este aceea că elevii dezavantajați (mai ales de atașamente nesigure și medii defavorizate) nu pot avea succes într-un sistem în care prejudecata și eșecul sunt mai mult decât excepții și în care nu se acordă nicio atenție bunăstării lor emoționale. Ea pornește de la ideea că predarea, în cazul copiilor cu risc, ar trebui să ofere un mediu de îngrijire și sprijin, ca într-o familie. Această doamnă a decis să deschidă o școală în Chicago (Wetside Educación). Obiectivul său principal a fost să se ocupe de copiii care au fost etichetați ca fiind „needucabili“. Și exemplele oferite de autor în carte sunt multiple și grăitoare.

Filosofia educației pe care o promovează Cozolino se bazează pe umanitate, compasiune și apreciere a tuturor copiilor. Concepția sa este la fel ca cea a triburilor în care copiii sunt considerați ca făcând parte din tot, din întreaga comunitate.

Louis Cozolino vorbește în lucrarea sa despre o metodologie care i-ar permite copilului să aibă o experiență școlară care nu numai să-l învețe, ci să-l formeze. Să se formeze ca persoană, să învețe printre oameni, să caute fericirea, să planteze în mintea copiilor și tinerilor noi valori sociale pentru a crea o nouă societate. Autorul blamează realitatea școlilor care generează marginalizați, copii care nu se adaptează și care sfârșesc prin a fi eliminați. Suportul modelului său este unul neuroștiințific. Cozolino nu este un diletant. Dimpotrivă: teoriile lui au la bază un design structurat pe modul în care creierul uman a fost modelat pentru a învăța. El se referă la o modalitate naturală, nu la cea artificială creată în școlile actuale ale societăților moderne și postmoderne. La baza a ceea ce afirmă se află studiile, experiențele și cercetările realizate în calitate de profesor de psihologie la Universitatea Pepperdine din Los Angeles, pasionat de neuroștiințe și prin rolul de psihoterapeut.

În al doilea rând, cartea se concentrează pe aspectele concrete care se pot implementa în clasă pentru a se ajunge la un învățământ bazat pe atașament, în care profesorul transformă clasa într-un trib, însă un trib bazat pe o organizare bună. Pentru a face acest lucru trebuie să fii convins, trebuie să simți pasiune pentru a-l realiza și trebuie să fii conștient că argumentele lui Cozolino contribuie, în cele din urmă, la realizarea că elevii sunt viitori adulți, care vor face lumea un loc mai echitabil și mai uman. Procesul începe încă din copilărie, cu un alt sistem, care conține alte valori, transformator de persoane, transformator al societății.

De aceea recomand această carte tuturor profesorilor. Este o propunere care ar putea modifica ordinea socială. Fără îndoială că ea ar putea lansa și multe critici. Invit la organizarea școlilor pe baza ideologiei lui Cozolino. Cu atât mai mult la organizarea clasei, unde domnește libertatea academică, din fericire, fiind incinta sacră a profesorilor. Multe dintre propunerile lui Cozolino pot fi puse în aplicare, în mod favorabil, în clasă. Și cred că pentru toți copiii ar fi un nou mod de a învăța, pornind de la relația dintre copii, ca și între ei și profesori.