Prima zi de grădiniță. Cum să ștergi lacrimile de pe obrajii copiilor

Începutul unui nou an școlar este perioada cea mai dificilă a anului pentru orice părinte, dar și pentru cadrul didactic. „Bucla” generațiilor continuă cu aceleași emoții generate de fiecare nou început. Odată cu aceste emoții, pentru părinți apar întrebări legate de cum să-l îmbrace pe cel mic? Ce să-i pună în ghiozdănel? Ce să-i spună acasă, înainte de plecare? Cum să-l lase singurel acolo, fără să-l facă să se simtă abandonat? Ce să o întrebe pe educatoare?  Sunt întrebări firești și, oricâte răspunsuri s-ar oferi, acestea nu pot șterge definitiv emoțiile primelor zile.

Ceea ce vreau să vă spun e că și pe celălalt mal valurile sunt la fel de înalte. Și pe partea cealaltă a paginii, rândurile sunt la fel de tremurate. Apar și în mintea noastră, a cadrelor didactice, întrebări și preocupări: Care e îmbrăcămintea potrivită? Ce le spunem părinților? Ce activități pregătim pentru prima zi? Cum să îi liniștesc pe micuții care vor plânge?

De ce și-ar face griji o educatoare în privința discuției cu părinții, în prima zi? E mai complicat. Pentru că, deși înțelegem necesitatea părinților de a acumula cât mai multe informații din prima secundă, nu ne permitem să petrecem mai mult de 2-3 minute, discutând cu fiecare părinte în parte. Responsabilitatea noastră este față de copii, care sunt în clasă și nu pe hol. Pe ei trebuie să-i supraveghem, pe ei trebuie să-i liniștim, pe ei trebuie să-i facem să se simtă ca acasă. Pe ei mai mult decât pe părinți și, mai ales, în prima zi de activitate, atunci când are loc impactul decisiv.

De ce și-ar face griji o educatoare despre activitățile din prima zi? E simplu. După cum am menționat și mai sus, impresia pe care și-o formează copilul în prima zi de grădiniță este esențială. Dacă se va simți confortabil și va găsi activitățile interesante, distractive, plăcute, se va adapta mult mai ușor la program.

Iar ultima întrebare, “Cum să îi liniștesc pe micuții care vor plânge?”, are un răspuns și mai simplu. Pentru că nu există nimic plăcut în a vedea un micuț suferind. Îl ajuți să-și șteargă lacrimile, în dorința de a-i auzi din nou chicotitul colorat. Îi înțelegi suferința de a se fi despărțit de cei cu care a stat în fiecare clipă a vieții sale și vrei să-l ajuți. Vrei să-l faci să înțeleagă că nu a fost abandonat și că mami și tati se vor întoarce să-l ia. Vrei să-i distragi atenția de la tristețe pentru a i-o îndrepta apoi spre joacă. Pe unii reușim să-i liniștim repede; le explicăm că mami va veni să-i ia la finalul programului și le distragem atenția prin jocuri, cântece și materiale colorate. Alții, însă, sunt un pic mai sensibili și lacrimile lor curg mai des pe obrăjori. Și tu, ca educator, îți dorești să-i alini suferința copilului și îl iei în brațe. Vezi că se liniștește, așa că-l mai ții un pic. Apoi, mai apare o fetiță care întreabă, cu ochișorii umezi, „Cât mai e până vine mami?” și o iei și pe ea de mână și te plimbi cu ei prin toată clasa.

Nu poți alege această profesie dacă nu iubești copiii, dacă nu lași ca iubirea să iasă prin fiecare gest, cuvânt, tonalitate, îmbrățișare.

Acest nou început, evenimentul major din viața fiecărui copil, a fiecărui părinte, a fiecărui cadru didactic, a fost trăit cu intensitate și de către bobocii grădiniței noastre. Emoțiile, temerile, necunoscutele, scâncetele și marile întrebări despre cum va fi prima zi de grădiniță s-au estompat de acum, lăsând loc sentimentelor de bucurie, de siguranță, de certitudine: suntem cu toții bine, ne-am acomodat unii cu alții, ne-am împrietenit și parcă ne cunoaștem „de când lumea”!