Prima zi de școală
Mamei mele,
Drumul meu spre școală trecea pe la Ateneul Român.Aveam sentimentul că voi merge într-un loc deosebit, așa cum erau sălile de concerte sau la operă!
Mereu am asociat acest drum cu ceva special, legat de un balet la care eram prima balerina!
Și era chiar de înțeles, căci deasupra teatrului Țăndărică , vechiul amplasament fiind lângă actualul Minister al Muncii și cel al Sănătății și nu prea departe de Ateneu, am făcut primii pași de dans! Eram chiar talentată, dar părinții mei au trebuit să aleagă, în ceea ce mă privește, între o carieră artistică sau una normală. Și au ales bine, zic eu, căci în artă ori ai ceva deosebit de spus, ori mai bine te retragi.
Bucureștiul copilăriei mele era unul total diferit de cel de azi. Locuiam în centru, mai bine zis pe bulevardul Nicolae Bălcescu, unde circulau troleibuze cu taxatoare și agenți de circulație în mijlocul străzii.
Lumea se grăbea să ajungă la serviciu, dar savura și parfumul toamnei, căci erau multe flori, copaci, iar balcoanele, neînchise, erau pline de flori. Lumea era îmbrăcată la patru ace, Bucureștiul se asemăna cu o curățătorie de prim rang. Și în jurul Ateneului Român atmosfera era altfel! Și acum simt mirosul îmbietor de mititei și fripturi care venea de la restaurantul în aer liber Cina și aud muzica și scheciurile de la grădina de vară Boema .
Căci sâmbătă și duminică piața din fața Ateneului devenea animată! Mese cu fețe de mese albe și cu un bol de alune în coajă prăjite cu multă sare te îmbiau la un pahar de bere ! Orchestra cânta și lumea dansa și se distra până în zori!
Acesta este Bucureștiul de care îmi aduc aminte cu nostalgie, Bucureștiul în care am făcut primul drum spre școală!
Dar se ne întoarcem la prima zi de școală!
Eram îmbrăcată cu uniforma în picouri cu șorț albastru și guleraș impecabil alb, pantofiori negri cu șosete albe și nelipsita bentiță albă pe cap, cu un zâmbet dezarmant, neștiutoare în fața a ceea ce mă aștepta.
Mama mea, emoționată fără să o arate, m-a strâns de mână tot drumul. Mai avea un motiv de îngrijorare: cu o seară înainte înghițisem două monede de douăzeci și cinci de bani. Îmi dăduse bani să-mi cumpăr Mentosan ( bomboane cu mentă), iar restul nu aveam unde să-l pun. Și l-am băgat în gură. Acum îmi venea rândul la șotron și sărind….. Hîc….s-a dus.
Deci în ziua aceea eram o pușculiță ambulantă, veselă, neștiutoare într-o masă de copii îmbrăcați la fel. Emoțiile mamei au crescut, mă strângea tot mai tare.
Pe atunci nu o înțelegeam. Aveau să treacă douăzeci și opt de ani ca să o înțeleg, când băiatul meu a pășit în clasa întâi.
Nu îmi aduc aminte de figura doamnei învățătoare, doar de clasa cu băncile de lemn maro, lustruite de atâtea generații , cu diverse încrustații de nume sau alte cuvinte pe care pe atunci nu le puteam descifra, cu scaunele –bancă cu suport de metal verde, care atunci când intra profesorul și ne ridicam în picioare făceau un zgomot asurzitor.
Nu-mi aduc aminte de figura doamnei învățătoare deoarece în anul când am intrat la școală ministrul de pe atunci al învățământului era Mircea Malița. A încercat să implementeze un nou sistem de predare la clasele primare prin înlocuirea învățătorilor cu profesori de specialitate, astfel că la limba română aveam profesor, la matematică la fel și așa mai departe.
A fost introdus și studiul limbilor străine din clasele mici, în cazul meu limba engleză.
Cu drag îmi aduc aminte de orele de desen . Doamna profesoară ne spunea mereu: Puneți culoare multă, nu vă fie frică, nu există spațiu liber! Uluitor faptul că de fiecare dată când pictez îmi vin aceste cuvinte în minte.
Îmi mai aduc aminte de momentele în care cu toții începeam să plângem la dictări. De ce oare? Nu pot să vă dau un răspuns exact fiindcă nu-mi aduc aminte.
Anii au trecut, am fost prin multe școli dar această primă clasă mi-a rămas în memorie. Și nici omul din umbră, care m-a supravegheat, m-a îndrumat și m-a ocrotit: mama mea.
Prima iubire nu se uită niciodată!