Cum priveau boierii români Revoluția Franceză. Doctrina Partidului Conservator (2)

Înainte de a discuta doctrina conservatorilor români, vom încerca pe scurt să punctăm originile doctrinei conservatoare pe plan european. Conservatorismul este un femomen specific modern și istoric, diferit de conceptul de tradiționalism, care poate fi definit ca un comportament oricărui reformism. Definiția cea mai simplă și, totodată, cea mai exactă a tradiționalismului este rezistența la orice este nou. Tradiționalismul este un concept sociologico-generalizant, cu orgini extrem de vechi, pe când conservatorismul este ,,un concept istorico-sociologic, care desemnează un fenomen modern, istoric și socioloc-determinant”.[1]

Pe plan european, conservatorismul își are rădăcinile în Revoluția Franceză, fiind reacția socială, politică și intelectuală la acest eveniment. Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary al II-lea: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke. Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt: omul ca ființă eminamente religioasă, întruchipare a rațiunii, a instinctului și a emoției, iar religia – element fundamental al societății civile; comunitatea ca element teleologic anterior individului; drepturile ca urmare firească a obligațiilor individuale: răul considerat înrădăcinat în ființa umană și nu în instituțiile statale; inegalitatea umană ca urmare a organizării sociale complexe[2].

Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate care stă la baza teoriei burgheze de libertate. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor inegali și adevărata libertate constă în posibilitatea de a acorda fiecăruia dreptul de a-și dezvolta ceea ce are în particular. Deși resping ideea de libertate abstractă, de egalitate a indivizilor, acceptă însă libertatea unor comunități organice. Totodată este respinsă și ideea burgheză a proprietății. Am putea spune ca în aceasta prima faza, principala preocupare a conservatorismului este de continuare a trecutului.[3]

Ideea contrarevoluționarismului e o parte incipientă și nu definește curentul conservator și evoluția sa. În istoria sa urmează o altă fază, radical diferită de precedenta, definită ca o reacție a elitei împotriva unei stări de fapt, o reacție împotriva conformismului, ce își gasește o manifestare deplină în cultura de masă, o cultură bogată în idei originale, dar bogată în idei generale. Noua tendința conservatoare pleacă de la constatarea că nu există progres fără risc sau evoluție fără o amenințare de involuție si de regres. Conservatorismul nou își va propune ca scop creare unui spirit conservator din partea celor mai buni lideri, un spirit împotriva inovațiilor rapide, atât în contextul social, cât și în cel intelectual. Se va împotrivi ,,schimbărilor pentru schimbare”.[4]

Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european, dar spre deosebire de liberalism, el se revendică și dintr-o realitate românească proprie, moștenind ideologic clasa conducătoare a Principatelor Române. Însă, are câteva aspecte diferite de tendința ideologică europeană. Un prim aspect ar fi acela că nu are o reacție împotriva Revoluției franceze, boierii români privind cu simpatie Franța revoluționară, văzând în noul regim francez un ajutor pentru a scăpa de domniile fanariote. Reacția la spiritul revoluționar produce în politica românească un impuls pentru transformări sociale prea repezi. Mesajul revoluționar nu va fi preluat decât fragmentar, doar cel extern.[5]

Înainte de a vorbi despre programele ideologice, ar trebui să ne oprim asupra organizării. Deși se formează ca și partid aproape în același timp cu liberalii, conservatorii nu îi vor egala niciodata pe aceștia la organizare. Diferența dintre cele două partide venea din componența socială. La conservatori erau mulți membri cu o foarte bună stare materială, formată din averi imobiliare, pământuri, ceea ce dădea independență și securitate garantată. Acești moșieri lăsau foarte adesea să se exprime individualismul și libertatea până la anarhizare.[6] Făcând o paralelă între cele două partide, difența dintre ele nu era decât de temperament și nu de principii, pentru că din aceleași principii s-au născut amândouă, adică Constituția din 1866, și au intrat în viața politică sub aceleași idei. Însă, ceea ce le diferențiază este temperamentul total diferit: febril și agitat la Brătieni, Golești și mai rațional, liniștit și cumpătat la Catargiu, Mavrogheni. C. Rădulescu-Motru nota că ambele partide merg spre aceași țintă: „adaptarea poporului românesc la noua viața ce i se deschisese”.[7]

În februarie 1880 M. Costache Epureanu publica „Programul Partidului Conservator” în care cerea ca pe plan extern să se creeze o politică „modestă și respectuasă pentru toate puterile, dar demnă și stăruitoare”, iar pe plan intern „dezvoltarea istorică a individualității noastre naționale, consolidarea instituțiilor țării”.[8]            La 30 martie 1881 vederile noului program sunt expuse de P.P. Carp în discursul său asupra bugetului. După Carp existau numeroase rele ce izvorau din modul defectuos în care se făcea modernizarea (el spune democratizarea) României: „a fost o nenorocire la noi că democratizarea s-a făcut de sus în jos și nu de jos în sus”[9] Programul cuprindea urmatoarele măsuri: garantarea proprietății mici în mâinile țăranului, o lege a cârciumarilor „care apasă pe țăran în contra propriilor slăbiciuni”, o lege a comunii rurale pentru a-i asigura autoadministrarea, schimbarea legii tocmelilor agricole, crearea unui statut pentru meseriași, fie chiar prin înfiițarea de corporații, inamovibilitatea magistraturii, condiții „serioase” de admisibilitate pentru ocuparea funcțiilor administrative, o altă lege școlară în sensul celei propuse de Titu Maiorescu în 1876.

Aceste soluții sunt reluate reluate în proiectul de răspuns la adresa Tronului propus de minoritate în ședința Camerei din 3 decembrie 1881. La acest proiect se mai fac precizări asupra măsurilor propuse.  Se cerea libertatea țăranului de a testa, care să garanteze proprietatea lui imobiliară împotriva parcelărilor excesive, protejarea meseriașilor români față de cei străini prin  constituirea de corporații, sporirea școlilor normale pentru pregătirea învățătorilor rurali și orientarea învățământului secundar către școlile reale și de meserii.[10] Acest program, cu completarea sa, era de emanație junimistă și își va primi mai târziu numele de „Era Nouă”, publicat în ziarul „Timpul” la 2 aprilie 1881.[11]

Un alt moment de afirmare programatică a acestui partid îl constituie revizuirea Constituției din anul 1884. Dezbaterea  în jurul modificării Constituției începe din a doua jumătate a anului 1882 și durează până în 1884. Acțiunea revizionistă este declanșată de C.A. Rosetti în paginile ziarului „Românul”. Din noiembrie 1882, se constituie o comisie parlamentară care la 22 decembrie 1882 prezinta articolele Constituției ce trebuiau revizuite. În total erau 24, la care se mai adăugau unele prevederi din legea electorală. Modificarea Constituției a fost aprobată de sedințele Camerei din 28 martie – 5 iunie 1884. Legea electorală s-a dezbătut de Cameră între 16 mai și 6 iunie și s-a promulgat la 9 iunie 1884. Conservatorii, esențialmente, sunt împotriva revizuirii așa cum o vedea Rosetti, nu datorită temerilor de democrației, ci în primul rând de teama exceselor ei. Ei nu vedeau deloc oportună o modificare și vor găsi nenumărate argumente împotriva ei. Potrivit lor, nu drepturile politice lipseau românilor, ci un trai bun material ce producea degenerarea lor fizică și bunul trai moral. Primele drepturi politice nu trebuiau să premeargă dezvoltării economice. O reformă electorală era zadarnică atât timp cât oamenii nu știau să scrie și să citescă, neavând astfel posibilitatea de a judeca interesele țării. Totodată revizuirea nu era oportună pentru că nu se rezolvase problema Dunării, ce amenința grav situația economică și politică a țării.[12] După ce revizuirea Constituției a fost adoptată, direct sau indirect, reprezentanți conservatori afirmau că rostul acestui partid trebuia să fie apărarea dreptului de proprietate, a pământului îndeosebi, în fond apărarea drepturilor clasei ce poseda pământ.[13]

În cele ce urmează vom analiză pe scurt principale idei ale conservatorismului românesc. Conservatorismul constata marea discrepanță dintre formele noi intoduse în țară prin procesul revoluționar de dezvoltare a capitalismului și fondul preexistent, și în bună măsură existent. În accepțiunea sprijinitorilor teoriei conservatoare, cadrul instituțional și juridic capitalist creat în România nu era adecva structurii social-economice a țării, era o copie, fără spirit critic, a Occidentului. Noile forme aveau un caracte străin de particularitățile românești. Apărea o contradicție între cultura națională și civilizația modernă, cea dintâi riscând să fie falsificată. Teoria formelor fără fond a fost enunțată de I. Eliade Rădulescu, Alecu Russo, Barbu Catargiu, C. Negruzzi, dar junimiștii au formulat-o cel mai fericit și au argumentat-o cel mai susținut.[14]

Conservatorii au fost acuzați de adversari ca fiind reacționari și îi denumeau ca atare. Această adjectivare era motivată de originea lor socială fiind considerați moștenitorii boierimii de odinioară. Cel care se va ridica cu cea mai mare ardoare împotriva acestui termen este Mihai Eminescu, care îl interpretează în înțelesul european al timpului. Acest înțeles era „a voi să te întorci la stările trecutului”, ori dreapta românească nu voia întoarcerea și nu reclama acel trecut la a cărui cădere contribuise prin acceptarea sau inițierea reformelor. Lui Eminescu dreapta îi apare ca un partid constituțional care lupta împotriva anticonstituționalismului radical[15].

Gânditorii conservatori susțineau progresul treptat potrivit firii și tradițiilor poporului român. Orice reformă nouă trebuia să aiba răgazul de a se statornici și o alta trebuia să fie afectul experienței, ce trebuia să arate ce trebuie păstrat și ce trebuie schimbat. Acest evoluționism organic este susținut de A.D. Xenopol, Th. Rosetti, V. Pogor, V. Conta și de Mihai Eminescu. Evoluționismul justifica toată politica, mai ales cea socială, a conservatorilor. Ideea progresului măsurat va domina gândirea conservatoare și după primul război mondial.[16]

O latură importantă a doctrinei politice conservatoare era naționalismul, adică grija pentru păstrarea și dezvoltarea ființei etnice proprii poporului român. Naționalismul, ca și concepție, avea în conținutul său și lupta contra elementelor străine care tindeau să subjuge organismul etnic românesc. Naționalismul exagerat nu caracterizează, însă, doctrina politică a conservatorilor români. Naționalismul doctrinar conservator dacă nu va face o carieră prea însemnată în politică, își va arata forța în judecarea și orientarea culturii românești, mai întâi prin Junimea, apoi prin postmaiorescieni[17]

Toată această ideologie, pe un fond de criză interioară și datorită procesului reformator[18], nu își va mai găsi un rost politic și social după 1918.

[1] Ion Bulei, Doctrina conservatoare, în ,,Studii și articole de istorie”, LXVI, București, Ed. Curtea Veche, 2001, p.36.
[2] Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, București, Ed. All, 1994, p.34.
[3] Ion Bulei, Doctrina conservatoare, p.36-38.
[4] Ibidem, p. 38-39.
[5] Ibidem, p. 40.
[6] Idem, Conservatori și conservatorism…, p.24
[7] Ibidem, p. 15-16.
[8] Ibidem, p. 33-34.
[9] P.P. Carp, Discursuri, vol. I, p.259 apud. Ion Bulei, Conservatori și conservatorism, p. 37.
[10] Ion Bulei, Conservatori și conservatorism.., p. 38.
[11] Anastasie Iordache, Originile și constituirea Partidului Conservator din România, București, Ed. Paidea, 1999, p. 267.
[12] Ion Bulei, Conservatori și conservatorism…,  p.63-65.
[13] Ibidem, p.67.
[14] Ibidem, p. 550 – 559.
[15] Ibidem, p. 551-563
[16] Ibidem, p.586.
[17] Ibidem, p.595-605.
[18] Istoria românilor, vol. VII, tom II „De la Independență la Marea Unire (1878-1918), coordonator Gheoghe Platon, București, Ed. Enciplopedică, 2003. p.156