Cum priveau boierii români Revoluția Franceză. Doctrina Partidului Conservator (1)

Partidul Conservator a fost între anii 1880-1919 una dintre principalele două forțe de pe scena politică românească, alături de Partidul Național Liberal. Deși durata existenței sale pare destul de mică, 38 de ani, activitatea sa este destul de importantă, 15 ani de guvernare, cu aproximativ 5 ani mai puțin față de PNL, iar istoria sa destul de zbuciumată, de-a lungul timpul existând conflicte în interior, care au condus la scindări ale unor grupuri.

C.Rădulescu-Motru fixa momentul nașterii Partidului Conservator concomitent cu Partidul Național Liberal, după Constituția din 1866. Mihai Eminescu, răspunzând unui articol din ziarul ,,Românul” în care Partidul Conservator era acuzat de toate relele care se întamplaseră până atunci în țară, pentru că o guvernase de-a lungul secolelor, precizează că nu se poate vorbi în România despre de un partid conservator, nici de unul ,,roșu”, decât după 1859, până atunci fiind doar idei conservatoare, progresiste sau revoluționare pe care oamenii le reprezentaseră mai mult sau mai puțin.[1] Partidele politice, liberal și conservator, s-au constituit, așadar, ca partide în adevăratul sens al cuvântului în mai 1875, respectiv la 3/15 februarie 1880. La această dată, 88 de oameni politici, printre care Lascăr Catargiu, M. Costache Epureanu, Al. Lahovari, gen. I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, Gr. Păucescu, Titu Maiorescu, V. Pogor, Th. Rosetti, Al. Știrbei, I. Bălăceanu, T. Aslan semenează un program și un statut, acesta fiind considerat actul de naștere al Partidului Conservator. Mai trebuie menționat că, încă din anul 1878, în jurul ziarului ,,Timpul” se formase o prima organizație conservatoare ce își desfășura activitatea pe baza unui statut. Membrii acestui grup erau printre alții: L. Catargiu, gen. Florescu, P. Mavrogheni, gen. G. Manu, Al. Lahovari, T. Maiorescu, V. Pogor, Al. Știrbei[2]. În paralele cu acest grup, funcționa o altă formațiune politică conservatoare, creată în vara lui 1876, în jurul ziarului ,,Pressa”, având ca membrii pe V. Boerescu, D. Ghica, C. Boerescu, N. Blaremberg, G.G. Meitani, Al. Orăscu. Mai poate fi menționat Partidul Conservator Liberal din Moldova, condus de Gr. M. Sturdza.

Chiar dacă nu reunea toți conservatorii, unii dintre ei trecând la liberali, partidul creat în februarie 1880 reprezenta o fomațiune bine organizată, unind în sânul său cei mai reprezentativi membrii  conservatori.  Între 1880-1888, Partidul Conservator e principala forță a Opoziției Unite contra guvernului liberal, intrând în coaliție cu ,,liberalii sinceri” conduși de G. Vernescu și cu cei conduși de M. Kogălniceanu și D. Bratianu. Cu cei dintâi se unesc în martie 1884 formand Partidul Liberal Conservator. Între 1883-1888 nu mai activează în Parlament în semn de protest față de guvernul PNL, dar Junimiștii nu îi urmează. În anul 1888 își reiau activitatea parlamentară, trimițând 49 de deputați în Cameră.[3] Până în 1891 vor rămâne alături de liberalii lui Vernescu și vor forma 5 guverne: Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888), Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889),  Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889)  G. Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891),  I. Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891). Toate aceste guverne sunt susținute de conservatori împărțiți în diferite grupări și nu pot fi considerate guverne ale tuturor conservatorilor. Doar guvernul L. Catargiu (27 noiembrie – 3 octombrie 1985) poate fi considerat primul guvern de concentrare al tuturor conservatorilor.[4]

La 30 martie 1899, moare Lascăr Catargiu și, fără știrea Junimistilor, Comitetul Executiv alege drept șef al partidului pe G. Gr. Cantacuzino. Acesta va forma la 11 aprilie un guvern de conservatori ,,puri”, care nu a putut face față crizei finaciare din 1899-1900.[5]  La 7 iulie 1900, P. P.  Carp devine prim-ministru, Cantacuzino rămânând șeful partidului. Parlamentul va critica aspru soluțiile financiare și îi va da vot de blam la 12 februarie 1901. Trebuie amintit ca în Parlament dominau adepții lui Take Ionescu, potrivnic lui P. Carp.[6] În 1904 regele îi aduce la guvernare pe cantacuziști care formează singuri guvernul. Acesta va fi înlăturat după răscoala de la 1907.

La 3 februarie 1908 va avea loc marea ruptură conservatoare, desprinzându-se o ramură ce va forma Partidul Conservator Democrat sub conducere lui Take Ionescu, în fruntea Partidului Conservator ramânand P. Carp.  Aceasta ramură va fi folosită cu abilitate de către liberali pentru a grăbi procesul de destrămare și de dispariție a conservatorilor.[7] La 29 decembrie 1910, regele aduce Partidul Conservator la guvernare, nedorind să schimbe sistemul bipartid, prim-ministru fiind P. Carp. În timpul crizei balcanice 1912-1913 va fi guvernul consertor al lui T. Maiorescu. Din păcate în aceasta perioadă nu se va ajunge la o unire a conservatorilor, adepții lui Take Ionescu rămânând separat organizați.

O altă ruptură se va produce în mai 1915, ambele părți având numele de Partidul Conservator. Cauza acestei scindări a fost divergența cu privire la intrarea României în război. Nicolae Filipescu și adepții săi, la fel ca și takiștii, sunt cei mai activi promotori ai intrării în război de partea Antantei, pe când Al. Marghiloman, care preluase șefia partidului în iunie 1914, era de părere că România trebuie să își păstreze neutralitatea. Grupul condus de Filipescu va fuziona cu PCD în toamna anului 1916.[8]

Ultimul guvern conservator va fi condus de Al. Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918), fiind receptat de către cetățeni ca un guvern filogerman, discreditând în fața opiniei publice atât pe lider, cât și partidul. După înlăturarea sa de la guvernare, partidul încearcă să supraviețuiască sub numele de Partidul Conservator-Progresist. Încetarea activității partidului coincide cu moartea lui Marghiloman (10 mai 1925), la 28 mai același an Comitetul Executiv declarând unirea cu Partidul Poporului al gen.  Averescu.

[1] Ion Bulei, Conservatori și conservatorism în România, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 16.
[2] Ibidem, p.20.
[3] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Soică, Enciclopedia Partidelor Politice din România 1859-2003, București, Ed.  Meronia, 2003, p. 45.
[4] Ibidem, p.45.
[5] Ibidem, p.45.
[6] Ibidem, p.46.
[7] Ibidem, p.46.
[8] Ibidem, p.46-47.