PROUSTIANISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ FEMININĂ INTERBELICĂ
Opera lui Marcel Proust a constituit un centru de interes timpuriu pentru români, încă de prin 1920, Mihai Ralea fiind primul exeget care a scris o cronică (,,Scrisori din Paris”) despre scriitorul francez, pe care a publicat-o în revista ,,Viața românească”, remarcând noutatea modelului și stilului proustian. Este interesant faptul că romanul interbelic, prin câțiva scriitori cunoscuți, ajunge la o desprindere de tiparele vechi prin noi formule narative, cea mai reprezentativă fiind, pentru perioada aceasta, modelul narativ întâlnit în romanul lui M. Proust. Ceea ce descoperim în romanele românești raportabile la metoda narativă proustiană este un alt mod de a imagina, de a medita și de a gândi, o percepție nouă a lumii exterioare și mai ales interioare. Creația lui M. Proust se înscrie într-un model incipient, de ,,prag” al literaturii moderne interbelice, în efortul de a dilua timpul și spațiul, de a transforma cronologia și de a-i conferi alte dimensiuni, în care plasează existența personajelor sale. În concepția lui Garabet Ibrăileanu, Proust este un creator de lumi sufletești.
S-a pus problema dacă există un model narativ în romanul interbelic românesc, derivat din modelul proustian, care să aibă ca efect modernizarea literaturii vremii prin adoptarea lui de către unii scriitori români, dar într-un mod specific (Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Gib Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu).
În ce constă, de fapt, modelul și stilul proustian?
Analizând proza lui Proust, criticul francez Jacques Madeleine a fost șocat de frazele interminabile, de 44 de rânduri, iar Paul Souday era încântat de ,,finețea analizei”, de ,,extraordinarul simț al timpului” întâlnite în romanul lui Proust, dar era nemulțumit de absența unei structuri compoziționale.
Proust a ajuns să fie considerat primul romancier al secolului al XX-lea, prin profunzimea analizei psihologice și prin latura artistică, în ciuda unor autori care i-au desconsiderat opera. ,,E modern nu la suprafață, ci în adâncime.”(Ernst Robert Curtius, critic literar german)
Proust n-a fost doar un artist obsedat de propria creație, ci și cel care a descoperit ,,memoria involuntară.” El și-a trăit viața ca într-un roman și a scris apoi o carte în care este reflectată propria-i viață, ca într-o oglindă paralelă. Stilul său de exprimare este discontinuu și corespunde unei curgeri nesfârșite și incontrolabile a memoriei.
Ceea ce trebuie să reținem despre stilul narativ proustian este discontinuitatea narării, ruperea cronologiei; textul proustian este complicat în mod deliberat, narațiunea reflectând ,,istoria” propriei scrieri.
Analizând îndeaproape romanul proustian, M. Zamfir induce, dilematic, întrebarea: ,,cum scria Proust?” Cu siguranță, răspunsuri se pot construi, însă lucrarea de față urmărește cu deosebire modelul și impactul compozițional, de analiză psihologică și stilistică, asupra romanului românesc interbelic.
Criticul literar Mihai Zamfir îl potretiza pe Marcel Proust astfel: ,,clasicizant, cerebral, obsedat de perfecțiunea frazei”, fiind asociat cu reveria și durata, ca dimensiune temporală.
Subliniem că preferința lui Proust pentru chipuri feminine apare chiar din scrierile de tinerețe, figuri feminine pe care le simpatizează, le fixează social, le analizează în mod subiectiv, realizând tipuri feminine fragile, excesiv de sensibile, desprinse parcă de realitatea cotidiană.
În plan narativ, Proust este un romancier al prezentului ca durată temporală. El prețuiește prezentul, delimitând clipa, singura în măsură să-i ofere extazul fericirii personale. Proust are o adevărată fixație pentru prezent, cel al trăirii directe, dar pe care nu-l poate păstra. Descoperim în scrierile proustiene o imensă compoziție narativă, care-l pune pe cititorul avizat sau nu în postura de a ține minte tot timpul ceea ce a citit mult mai înainte, substanța narativă aflându-se între aceste limite. Cât privește tehnica scriiturii, la nivelul frazei se remarcă aceeași dilatare a frazei, asimetrică și capricioasă. Proust fragmentează timpul, dar și spațiul, unul personal, intim, ambele fiind necesare pentru a se ancora conștient în prezent.
Romanul lui Proust nu se rezumă la o simplă ,,inventariere” a faptelor din trecut, ci urmărește identificarea cu sine. Reîntoarcerea în timp este mai degrabă un exercițiu al gândirii și spiritului romancierului care, sub pretextul ,,timpului pierdut” readuce momente sau clipe deosebite din existență, în planul conștiinței, din nevoia de a fi autentic. Proust sparge tiparele clasice, le opune spontaneitatea, se transpune cumva în personajele sale, devine analitic.
Nemulțumit de literatura epocii, a secolului al XIX-lea, M. Proust realizează o transformare a romanului, introducând o formulă nouă, interesantă, subiectivă și originală. Inovația proustiană nu se reduce doar la memoria involuntară, ci s-a extins asupra laturii psihologice. Modelul narativ proustian se încadrează în trei dimensiuni: acțiune, personaj și limite spațio-temporale, acțiunea reprezentând puntea de legătură între celelalte două.
În concluzie, reforma proustiană s-a realizat nu numai la nivelul textului narativ, ci mai ales în ceea ce privește metoda de a scrie, scrisul devenind o adevărată obsesie. Romanul său pornește din interior spre lumea din afară, iar aceasta se răsfrânge vag în conștiința eroului. Concluzia este că universul interior al fiecăruia este mereu un teritoriu insuficient descoperit și care merită noi investigații.