Ce ar putea învăța România din sistemul finlandez de educație

În 2010, Alexandra Anton, fondatoarea unui mic centru de limbi străine, participa la București la un forum dedicat educației. Acolo l-a auzit pentru prima dată vorbind pe Jukka Kangaslahti, consilier prezidențial pe probleme de educație în Finlanda, vorbind despre un sistem de învățământ care părea prea bun să fie adevărat.

La finalul forumului, i-a scris acestuia un email în care curiozitatea se amesteca cu neîncrederea absolventului de școală românească.

„Mi-a răspuns și mi-a scris că, dacă chiar îmi doresc acest lucru, va vorbi cu soția sa să mă găzduiască în casa lor timp de o săptămână, timp în care să vizitez școlile finlandeze”, povestește Alexandra Anton, care avea la acea vreme 25 de ani.

A aterizat în Finlanda, iar la aeroport o aștepta chiar consilierul prezidențial. „În acea vreme, politicianul român cel mai vizibil din Parlamentul European era Gigi Becali, care avea palat în centrul Bucureștiului și statui aurite”, își amintește tânăra. Când a ajuns la reședința înconjurată de pădure din orașul finlandez Turku, cea care i-a deschis ușa a fost doamna Kangaslahti. „M-am uitat în jur. Menajeră, ioc. Statui de aur, ioc. Erau doar ei doi. Jukka m-a întrebat dacă îmi este foame. I-am spus că nu, că voi mânca atunci când mănâncă și familia. Mi-a zis. Sigur îți este foame. O să mă duc în grădină să culeg niște sfeclă. Și s-a dus în grădină și a cules sfeclă”, spune Alexandra Anton (foto). Aveau cei doi un standard ridicat de viață? Cu siguranță. Însă în Finlanda însemnele bunăstării sunt altele: Să fii sănătos. Să trăiești până la adânci bătrâneți. Să ai grijă de familia ta și să faci tot ceea ce îți stă în puteri să faci.

Își amintește de o vizită făcută atunci la o școală. „Părea o școală pentru bogați și am întrebat-o pe profesoară dacă este o școală pentru bogați. Mi-a spus că nu, deși părinții unor dintre elevi aveau bani. Mi l-a arătat pe un băiețel a cărei familie avea afaceri în domeniul mobilei, erau milionari. Și mi l-a arătat pe un altul: familia lui trăia din ajutorul social”. În 2011, Alexandra Anton s-a înscris la Universitatea din Turku, la un master dedicat învățării, mediilor de învățare și sistemelor educaționale, pe care l-a absolvit în 2014. Reîntoarsă în țară, și-a deschis la Ploiești un centru de educație de inspirație finlandeză, în care aplică principiile învățate la Turku.

Într-un interviu pentru Republica.ro, Alexandra Anton vorbește despre educația din Finlanda și despre valorile care ar putea fi însușite în România, în ciuda inerției uriașe a sistemului.

Dacă ar fi să rezumați sistemul finlandez de educație la un singur principiu care ar fi acela?

E destul de greu să aleg un singur principiu, căci doar un cumul de factori face ca acest sistem de educație să se remarce ca fiind atât de revoluționar. Dar dacă ar fi să aleg trei cele mai importante principii aș alege centrarea pe copil, echitatea și calitatea.

Sistemul educațional finlandez are în centrul său copilul. Orice decizie s-ar lua, la orice nivel, finlandezii au realizat după decenii de reformă că totul se va răsfrânge asupra copilului, elevului, studentului. Când un profesor finlandez are de completat un document, se întreabă automat: „Mă face această hârtie un profesor mai bun?” Dacă răspunsul este „da”, atunci o va completa, altfel nu. Pentru orice decizie luată în minister se analizează impactul ei asupra copilului. Puține țări ale lumii se pot mândri cu faptul că țin cont de copii, deși ei stau la baza oricărui sistem educațional.

Echitatea înseamnă șanse egale pentru toți de a reuși din punct de vedere academic, indiferent de categoria socială din care provin. În toate școlile din Finlanda poți găsi copii de milionari și copii din familii defavorizate învățând cot la cot. Nu există „școli sau clase de elite”, nu există „clase de excelență” fiindcă toți copiii sunt considerați a avea abilități înalte și un potențial ce rămâne de descoperit, acesta fiind rolul principal al școlii.

Calitatea se referă la tot ceea ce primește copilul în școală, de la condițiile de învățare (lumină naturală, clase curate, materiale didactice), până la actul educațional (curriculum, predare, învățare, evaluare). Nimic nu este neglijat, nimic nu se face la întâmplare și îmbunătățirea acestui sistem educațional este vizibilă de la un an la altul. În Finlanda educația chiar este prioritate națională.

Care sunt cele mai importante valori pe care le învață copiii în acest sistem?

Micul finlandez își învață devreme drepturile, iar asta presupune să știe și care sunt drepturile altora și limitările lui. Sistemul educațional este primul context, unul social, în care copilul învață cum să relaționeze, cu respect și încredere în ceilalți. Profesorii stabilesc regulile împreună cu elevii și le respectă deopotrivă, ținându-se cont de nevoile tuturor, nu doar de ale copilului, părintelui sau profesorului. Toți aceștia sunt importanți pentru ca lucrurile să funcționeze!

Cum sunt structurate lecțiile? Cum sunt predate materiile?

Au existat zvonuri conform cărora finlandezii renunță la materii. Nici gând, vor continua să predea materiile luate separat și în plus, aici apare elementul de noutate, vor învăța și teme mai ample de interes. Când tratezi o temă precum încălzirea globală, este necesară o abordare transdisciplinară, care se referă la aspecte economice, geografice, științifice, altfel perspectiva este una limitativă.

Lecțiile în Finlanda au o puternică amprentă practică. Primul lucru pe care îl observi în clasele finlandeze este cât de puțin este folosită tabla. Nu se scrie după dictare (spre deosebire de stilul nostru, chiar și cel universitar de predare), nu se scot copiii la tablă pentru a fi ascultați și nu se dau aceleași teme tuturor copiilor dintr-o clasă. Lecțiile sunt prilej de învățare profundă, căci după ore copiii nu petrec timp studiind, ci mergând la cluburi de după-amiază unde fac sport, învață să cânte la un instrument sau fac teatru. În timpul orelor, profesorul îi ghidează și îi ajută individual să învețe, petrecând puțin timp în fața clasei și aflându-se mai mult printre copii, încurajându-i să colaboreze. O clasă finlandeză e ca un roi de albine, unde fiecare știe ce are de făcut, dar toți au un scop comun.

Cum poți să îi faci pe copii să învețe cu plăcere?

Sunt convinsă că fiecare profesor care face asta are metodele lui. Când copilul se simte apreciat și ascultat, când știe că și părerea lui contează și că orice nelămurire ar avea se poate baza pe profesori și pe părinți, mediul lui este unul sigur și învățarea devine o plăcere. Desigur, progresul implică de efort, însă dacă efortul este apreciat, încurajat și înțeles de către profesor, atunci copilul va vedea greșeala ca pe un prilej de învățare, nu ca pe destinația finală.

Sistemul finlandez se axează pe lecții transdisciplinare, în care copiii își însușesc cunoștințe din mai multe domenii făcând o activitate practică în echipă. Ne puteți da un exemplu în acest sens?

Încep cu o activitate pe care am văzut-o în Finlanda: la clasa a VI-a (ultimul an de școală primară) copiii învățau la geometrie despre perimetre și volume. O problemă din manual le solicita să calculeze de cât lemn au nevoie pentru a construi casa unei păsări dintr-o anumită specie. Desigur, asta implica să aibă cunoștințe legate de dimensiunea unei asemenea păsări, câte ouă depune, etc. În atelierul școlii, copiii (fete și băieți) aveau ca sarcină de lucru să realizeze casa respectivă, pe care ulterior o luau acasă și țineau un jurnal al acesteia pe care îl citeau periodic în clasă. Așadar matematică, biologie, abilități practice, comunicare în limba maternă, toate acestea erau aplicate într-un singur proiect. Nici nu e de mirare că elevii erau nerăbdători să vină la școală pentru a lucra la acest proiect.

Noi la Yuppy Koti, centrul educațional finlandez de la Ploiești, aplicăm principiile transdisciplinarității de la cele mai mici vârste. Când gătim, lucru care se petrece săptămânal, folosim noțiuni de limbă engleză, matematică (ingredientele trebuie numărate, cântărite și măsurate), științe (aluatul crește, zahărul se dizolvă etc.) și comportament social (învățăm să punem masa, să servim, să mâncăm etc.). Luăm aceste cunoștințe și le folosim și la atelierele de științe (observăm ce se întâmplă cu o bucată de pâine sau cu sucul de mere după câteva zile), de învățare în aer liber (verificăm dacă melcii sau furnicile beau și ele suc de mere).

Când învățarea este privită transdisciplinar ea capătă o perspectivă nouă, holistică, mult îmbogățită și chiar mai realistă decât atunci când izolăm noțiunile. Acesta este farmecul transdisciplinarității!

Care este raportarea finlandezilor față de evaluări, examene, note?

Finlandezii au multă considerație pentru evaluarea formativă, cea care se face zi de zi, prin feedback, propria evaluare și evaluarea dintre colegi. Drept e, la ei se pune o notă pe semestru, echivalentul mediei de la noi. Fascinant e că notele nu sunt niciodată folosite pentru a înlesni managementul clasei, ci informat și constructiv. Înainte de a se trece această notă în catalog se discută cu copilul și cu părinții, pentru ca semnificația notei să fie bine înțeleasă. Fiecare profesor are libertatea de a alege câte testări să dea și ce fel de proiecte să desfășoare cu copiii, astfel încât fiecare copil să-și atingă obiectivele de învățare fixate și discutate la începutul semestrului în cazul fiecărei materii. La sfârșit, fiecare copil poate spune singur dacă și-a atins obiectivele și ce are de urmărit în continuare.

Ați vizitat școli finlandeze. Ce v-a uimit acolo?

Deja am amintit câteva aspecte surprinzătoare pentru ochiul unui fost elev și actual profesor crescut și educat mai ales în școlile românești. Mi-a plăcut foarte mult că în școlile finlandeze există un grad sporit de relaxare și de seriozitate în același timp. Profesorii, părinții și copiii știu de ce se află la școală, știu că este alegerea lor să fie acolo și fac echipă bună împreună. Simți imediat ca fiecare individ conteză. Sunt toți pentru unul și unul pentru toți.

Există ceva ce am putea prelua, în mod realist, din modelul finlandez, având în vedere felul în care arată sistemul educațional din România și faptul că are o mare inerție?

Putem lua multe nu doar de la finlandezi, ci și de la alte sisteme educaționale. Ce am învățat în Finlanda este că deschiderea față de învățare continuă a adulților (mai ales a profesorilor) poate face minuni. Profesorii finlandezi au un mare apetit pentru învățare și împrospătare, iar asta cred că vine din interior, din convingerea că fiecare dintre noi poate fi mâine un pic mai bun decât a fost ieri, iar astăzi poate face diferența. Orice sistem este suma oamenilor care îl compun și sistemul nostru nu face excepție de la regulă.

Ce anume ar putea prelua părinții români din viziunea finlandeză asupra educației, astfel încât să își ajute copiii să își dezvolte abilități pe termen lung și să aibă o atitudine sănătoasă față de învățare?

Părințiilor cu care eu lucrez le spun de câte ori am ocazia cât de importanți sunt pentru copiii lor. În plus, niciun profesor nu este în viața unui copil un timp atât de îndelungat precum părintele său. E valabil oriunde în lume. De aceea este important ca părinții să-și asume deciziile luate și să aibă curajul de a o lua de la capăt atunci când soluția găsită nu a avut rezultatele dorite. E uman să greșim și e inteligent să învățăm din greșelile noastre și ale altora.

Părinții români care au încredere în copilul lor, care sunt interesați de educația lui și colaborează cu profesorii au șanse sporite de a lua decizii inspirate. Oțetul nu se obține într-o singură zi, iar învățarea, care este tot un proces natural, cere timp și răbdare. Eu n-am întâlnit copii care abordați corespunzător, uman, cu blândețe și cu fermitate, să nu-și dorească să învețe. Când însă depășim limita fizică și psihică în mod repetat, copiii nu vor întârzia să ne transmită semnale. Eu cred foarte mult în încredere, a părintelui în copil, a copilului în profesor, a profesorului în părinte și invers. Finlandezii spun că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil.

Ați cunoscut profesori din sistemul românesc de stat care s-au reinventat și au reușit să ajungă la sufletul și mintea elevilor lor? Cum s-a petrecut acest lucru?

Profesori care s-au reinventat uluitor, nu. Am cunoscut însă oameni care aveau în stare latentă toate aceste nevoi și care, simțindu-se încurajați și înțeleși pur și simplu au înflorit, au devenit mai încrezători în sine și au ajuns să-i inspire și pe alții. Când un profesor predă, el transmite înainte de toate entuziasm sau lipsa de entuziasm, care nu se poate măsura, dar se simte imediat. Am ajuns la concluzia că și în România avem profesori curajoși care pot comunica mai întâi cu sufletul copilului și apoi cu mintea sa. Mi-aș dori să cunosc din ce în ce mai mulți în anii care vin.