Noi putem, ei pot. Uneori chiar imposibilul

Unul dintre lucrurile pe care ni le dorim din toată inima pentru copiii noștri este ca ei să-și găsească acel motor care să îi ducă mereu mai departe, să-i facă să-și dorească să fie mai buni , să-i ajute să depășească insuccesele de moment și să persevereze până când își ating țelurile. Vrem, altfel spus, ca ei să fie devină niște oameni motivați. Motivați să învețe, să se perfecționeze, să nu se dea bătuți în fața dezamăgirilor. Pe cât de mult ne dorim însă această lucru pentru ei, pe atât de puțin suntem în măsură să li-l putem oferi. Pentru că doar ei înșiși pot fi artizanii acestei construcții elaborate al cărui secret este că rezistă doar când este ridicată la interior și se dărâmă cu ușurință atunci când este lăsată în bătaia vântului, undeva la exterior.

Putem să facem un copil să învețe sub presiunea notei, a examenelor, a dezamăgirii care se citește pe fețele părinților și ale profesorilor atunci când rezultatul nu este cel scontat, a fricii că poate fi pedepsit și că își poate pierde privilegiul de a sta pe tabletă. Putem să-l „motivăm” promițându-i că, dacă o să învețe, o să-i dăm marea cu sarea jocurilor video, că o să-i triplăm banii de buzunar și o să-i facem ziua mai lungă, amânându-i ora de culcare. Ce se va întâmpla însă când frica de note se va toci, când se va obișnui cu interdicțiile, când recompensele pe care i le ofeream îi vor părea derizorii? Dar când noi nu vom mai fi în preajma lui amintindu-i că trebuie să facă un lucru sau altul pentru a avea succes?

Nu putem să le oferim pe o tipsie copiilor noștri motivația. Însă, ca părinți și profesori, îi putem susține să și-o construiască singuri. Prin ceea ce facem le putem arăta, de pildă, că nu nota la geografie a importantă, ci geografia în sine. Le putem arăta cât de frumoasă este lumea, îi putem întreba despre propriile lor povești de călătorie, putem vorbi cu însuflețire despre locurile în care am fost noi înșine. Când au terminat de rezolvat un exercițiu, de scris un eseu, de făcut un desen, putem să discutăm împreună despre pașii pe care i-au urmat, despre motivele care i-au determinat să facă o anumită întorsătură de frază, despre detaliile pe care au ales să le traseze pe foaia de hârtie. Acest lucru îi va ajuta să conștientizeze într-o măsură mai mare ceea ce au făcut, le va arăta că munca lor este importantă, îi va ajuta să-și pună ei înșiși întrebări și să găsească soluții. Atunci când îi vedem necăjindu-se că nu au reușit să ducă la bun sfârșit o sarcină pe care și-au propus-o, le putem arăta că avem încredere în ei, că greșelile făcute nu sunt altceva decât oportunități de a învăța, că vor reuși, cu mai mult exercițiu, dățile viitoare.

Dacă noi putem face aceste lucruri, ei au mari șanse să poată, în viitor, orice își propun. Uneori chiar imposibilul.