Realizări mari în locuri mici
Era o dimineață plăcută de septembrie, vântul adia ușor, soarele trimitea raze care prevesteau arșița ce va urma, însă toate astea erau doar niște amănunte pe care le treceam în revistă ca să-mi țin mintea ocupată, să evit să mă gândesc la toate ce treceau atunci prin mine. De fapt, situația o evaluasem destul timp înainte și îmi trasasem coordonatele, știam ce am de făcut, știam ce nu am de făcut, dar cu toate acestea instinctele erau în stare de alertă, urma o perioadă nouă din viața mea…
Într-o jumătate de oră curtea noii școli la care mă angajasem în urmă cu câțiva ani se umpluse cu copiii și părinți, pe ici colo vedeam și câte un coleg sau un presupus coleg, încă nu ajunsesem să-i cunosc pe toți. Eram atent la copii, cum reacționează unii cu ceilalți dezinvoltura sau obstrucțiile lor. Păream oarecum împăcat cu eticheta pe care, fără să vreau o pusesem, copiii de la țară, că doar eram într-un sat din Bărăgan, prăfuit, uitat de timp. Părinții erau grăbiți , probabil mai aveau multe alte treburi de făcut, era anotimpul roadelor, aceasta grabă o remarcasem comportamental e treaba lui dacă vrea să învețe carte sau nu,.. nu am timp de el,… nu am bani să-l susțin,.. de abia aștept să termine școala să mă ajute la treabă treceau pe lângă urechile mele. Îmi era clar că eram pe cont propriu în ceea ce privește sprijinul pe care l-aș fi putut primi din partea lor în demersurile mele educaționale. De altfel conducerea școlii m-a avertizat ce se întâmplă în zonă. Erau contrariați de prezența mea acolo, nu înțelegeau de ce un băiat de București este acolo și aveam impresia că se așteptau să plec, cum auzisem că mai făcuseră alți. Însă nu aveau de unde să știe că în gând deja îmi suflecasem mânecile și mă apucasem de treabă. A urmat, așa cum mă așteptam, un an dificil, de acomodare reciprocă, cu bune și rele, cu urcușuri și coborâșuri, un an în care, privit retrospectiv, dezvoltarea mea personală a avut mult de câștigat. Am învățat ce înseamnă răbdarea, perseverența, sacrificiu. Copiii erau împărțiți, unii cu mare poftă de cunoaștere, alți lipsiți de cea mai mică curiozitate, însă cu toții nutreau respect și prețuire pentru tot ce se făcea pentru ei. Aceste caracteristici e mai greu să le găsești la oraș, iar existența lor m-a impulsionat. A urmat un an nou, acesta a fost anul în care știam că voi avea rezultatele roadelor a căror semințe le plantasem anterior. Preluând din arte marțiale tehnicile de antrenament, mi-am pregătit elevii clasei a VIII-a pentru confruntarea de la Evaluarea Națională, punându-le în evidență ardoarea, dăruirea și voința de a răzbi, de a-și depăși limitele. Strădaniile noastre au fost răsplătite cu succes , în urma probei la Matematică din acel an trei elevi au obținut nota zece, iar alți doi note între nouă și zece. Când am aflat am avut un sentiment de bucurie și mândrie, eram fericit că ei au reușit să-și vadă reușita cu ochii, să înțeleagă subtila legătură dintre acțiune și reacțiune. Știu că pentru mulți dintre ei efortul le-a fost răsplătit, au putut să ajungă în liceele pe care și le-au dorit, să parcurgă un drum pe care l-au proiectat. De asemenea ei au rămas modele pentru ceilalți elevi ai școlii , modele cum că se poate oriunde, oricând atâta timp cât vrei să se întâmple.
Aceasta a fost o realizare mare pentru mine, atât pe plan profesional cât și personal. Parafrazându-l pe nea Nae…”Da dom’le, se poate!”