Rolul profesorului în reușita școlară

În orice analiză care are ca obiect succesul școlar sunt cuprinse aspectele care se referă la elevi. Astfel, se trec în revistă și se detaliază pe de o parte factorii ce țin de particularitățile individuale ale elevilor care le influențează nivelul rezultatelor, cum ar fi capacitatea intelectuală, formarea unor trăsături de personalitate, a interesului și motivației față de învățătură, a capacității de a se instrui, de a deveni. Pe de altă parte, sunt stabiliți și analizați factorii ce țin de mediul familial și social din care provin elevii, dar și resursele școlare care le sunt puse acestora la dispoziție în vederea obținerii succesului școlar.

În cartea sa Arta și știința predării. Un cadru cuprinzător pentru o instruire eficientă, profesorul și cercetătorul în domeniul educației Robert Marzano atrage atenția asupra unui alt factor ce influențează reușita elevilor și anume atitudinea profesorului față de aceștia. Mai precis, e vorba despre modul în care sunt influențate rezultatele elevilor de încrederea pe care o are profesorul în șansele lor de a avea succes la învățătură, cunoscută și ca teoria expectanțelor.

Pe scurt, multele studii pe această temă, trecute în revistă de Marzano în cartea citată, postulează faptul că profesorul își formează încă de la începutul anului școlar opinii și așteptări privind șansele elevilor la reușită școlară. Consecința este că, pe baza acestor așteptări, profesorul, fără intenție și poate chiar fără să conștientizeze, va trata diferit elevii pentru care are așteptări mari de cei pentru care are așteptări mici, ceea ce poate submina, sau cel puțin nu facilitează progresul celor din urmă.

Tonul afectiv și calitatea interacțiunilor cu elevii sunt cele două elemente care se constituie în mesaje pe care elevii le percep și care îi influențează. Marzano propune o analiză a propriului comportament al profesorului față de fiecare elev, pentru a determina dacă și cum își tratează elevii diferit, observând dacă are mai puțin contact vizual cu elevii mai puțin promițători, dacă le zâmbește mai puțin, dacă păstrează o distanță mai mare de ei, sau dacă poartă un dialog mai puțin relaxat cu aceștia, adică aspectele care țin de tonul afectiv, sau dacă îi solicită mai puțin la oră, dacă le adresează întrebări mai ușoare, dacă nu încearcă să aprofundeze răspunsurile date de ei sau dacă îi răsplătește pentru răspunsurile mai puțin riguroase, acestea fiind aspecte ce țin de calitatea interacțiunilor.

Odată stabilite toate acestea, următorii pași sunt cei de remediere, cu ajutorul cărora să își optimizeze relația cu elevii, astfel încât aceștia să simtă că așteptările față de ei nu diferă, să fie încurajați și să își dorească să reușească.

Bibliografie

Marzano, Robert J., Arta și știința predării – un cadru cuprinzător pentru o instruire eficientă, Ed. Trei, București, 2015