Salvatorii de vise

De fiecare dată când mă întreabă cineva cum am ales sa devin profesor, îmi apare un zâmbet ghiduș, gândindu-mă că, dacă ar fi fost să ascult sfaturile și opiniile unor oameni, acum aș fi fost probabil un om al legii nefericit, o avocată sau juristă care aleargă pe la tribunale, întrebându-se ce caută acolo.

Întâmplarea a fost că, în timp ce eram în ultimul an de liceu și mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Limbi Străine (în ciuda faptului că tatăl meu dorea să studiez la Facultatea de Drept și diriginta mea îmi spunea că nu o să învăț niciodată limba engleză), studiam cu cineva care a avut încredere în abilitățile mele, care mi-a fost aproape, m-a susținut și m-a încurajat să lupt pentru ceea ce îmi doream.

Mi s-a întâmplat de multe ori să lucrez cu oameni care-mi spuneau că sunt nefericiți cu meseria pe care și-au ales-o, că și-ar fi dorit să facă altceva, dar au ales o cale trasată de părinți sau de ce era “la modă” în perioada respectivă, fără o legătură cu abilitățile lor reale,  și mi se pare trist și nedrept, atât pentru ei cât și pentru societatea noastră, pentru că mă gândesc, oare câți medici, profesori, judecători, constructori, bucătari sau electricieni buni am fi putut avea, dacă cineva nu le-ar fi frânt aripile?

Când eram copil, veneam de la școală și repetam ceea ce învățasem, predând lecțiile jucăriilor mele, scriind cu creta pe șifonier și explicând cu fervoare toate lucrurile minunate pe care le aflam de la profesori. Cred că multe discuții în contradictoriu ar fi fost evitate dacă tatăl meu ar fi observat că asta era vocația mea, în loc să încerce să mă convingă că Facultatea de Drept era cea mai potrivită pentru mine.

Cunosc oameni care au studiat la profil real, dar au niște abilități lingvistice pe care le întâlnești foarte rar, chiar și la cei de formație umanistă și mă gandesc că ne-ar fi fost mai folositor sa avem niște scriitori, niște redactori sau traducători buni, decât niște manageri nefericiți.

Îmi aduc aminte de perioade în care era “la modă” să studiezi la Academia de Poliție sau la Medicină și erau zeci de candidați pe un loc la admitere. Apoi au urmat Facultatea de Drept și Academia de Studii Economice și altele. Câți dintre cei care au urmat cursurile acelor facultăți sunt astăzi fericiți și împliniți cu meseria lor? Câți dintre ei își desfășoară activitatea cu interes, cu responsabilitate?

Fiecare dintre noi are o abilitate, un potențial care se revelează pe măsură ce creștem și acesta trebuie observat și susținut atât de educatori, cât și de părinți. Doar așa putem avea în jurul nostru oameni care își fac meseria cu interes și pasiune. Și oamenii care fac asta sunt oamenii despre care auzim că sunt profesioniști, sunt doctorii care rezolvă cazuri complicate, sunt oamenii legii care se luptă pentru dreptate, sunt bucătarii care ne pregătesc preparate minunate, sunt fermierii sau agricultorii care ne oferă produse sănătoase.

Am momente în care îmi doresc să-i spun dirigintei mele că am reușit să învăț limba engleză, că sunt profesoară și sunt fericită că pot, prin activitatea mea, să-i ajut pe oameni să-și descopere abilitățile și să devină ceea ce își doresc, dar știu că asta nu ar folosi la nimic. Ar folosi mai degrabă să-i mulțumesc profesoarei care m-a ajutat să îmi salvez visul.