O șansă primită la timp

Îmi aduc aminte cum, cu ani în urmă, pe când predam la clasa a treia, mi s-a spus că va veni un elev nou, de la o școală de stat.

A intrat în clasă, am făcut cunoștință și l-am invitat să se așeze în banca pe care i-o pregătisem. A urmat perioada de adaptare, perioadă destul de dificilă pentru Alexandru. Era un băiețel foarte puternic și extraordinar de energic. Nu e nimic rău în asta, însă își arăta puterile într-un mod nepotrivit, lovindu-i pe colegi, dorind deseori să facă rău celor din jur. Întindea piciorul în fața celor care voiau să treacă pe lângă el așa, doar pentru a se împiedica ceilalți și era tare vesel atunci când îi vedea pe jos, plângându-se. Nici limbajul folosit nu era unul lăudabil.

Pentru mine era clar – cerea atenția acelora cu care intra în contact.

A fost dificil să îl fac să înțeleagă că nu e bine să se comporte și să se adreseze astfel. Discutam deseori cu el. Rămânea  doar el cu mine, atunci când colegii lui mergeau la anumite cluburi de după-amiază. Și povesteam. Trebuia să îi ofer încrederea mea.

Am aflat că la cealaltă școală fusese tare neglijat, că nu scrisese aproape nimic în caietele lui. Da, trebuie să spun și faptul că nici cunoștințele dobândite până atunci nu erau conforme cu nevoile clasei a treia. Plecam împreună într-o sală, îi citeam, studiam albume, după care învățam câte o literă, apoi le legam în silabe și formam cuvinte – le citeam, apoi le scriam. Nici la matematică nu stătea deloc bine. Calculam adunări și scăderi până la zece, jucându-ne. Tot ce la început i se părea greu, chiar imposibil, acum începuse să își dorească să facă. Era cel mai important lucru. Venea singur la mine să mă roage să lucrăm. Făceam și lecții, însă nu uitam să discutăm. Vorbeam atât de multe uneori, încât erau zile în care lucram foarte puțin.  Era important că începuse să aibă o foarte mare încredere în mine, că venea la școală cu o deosebită plăcere. Mă aștepta aproape mereu în fața școlii pentru a primi îmbrățișarea de dimineață și, împreună, ne îndreptam spre sala de clasă.

Am mai aflat de la el că tatăl dispăruse din viața lui, că mama alerga de dimineața până seara, încercând să fie, pe cât posibil, și alături de copilul ei.  Că cea mai mare  implicare în educarea lui Alex o avea bunica. Am cunoscut-o și pe bunica. Un om minunat, cu voce blajină care se străduia să îi ofere nepotului ei ce e mai bun.

Alex era destul de trist. Rar îl vedeai râzând cu poftă. Ar fi vrut să fie cu el ambii părinți. Ar fi vrut să primească încurajarea tatălui.

Era un băiețel lipsit de încredere în forțele proprii. Mi-aduc aminte, l-am rugat să iasă la tablă prima dată și a refuzat. A zis că nu se descurcă, că e prea greu totul. L-am încurajat, explicându-i că la tablă nu se întâmplă nimic rău, că împreună vom exersa, îl voi ajuta dacă este nevoie. Era tare emoționat. Îmbujorat și cu o voce pierdută, parcă îl văd, se îndrepta puțin câte puțin spre tablă. Și a început să scrie. Da, chiar a scris ce trebuia. Atunci, toți copiii l-au aplaudat. Zâmbea! Era fericit! Și eu eram fericită. A urmat un: “Bravo, știam eu că o să poți!”.

Își freca mânuțele una de cealaltă din cauza emoțiilor. Era tare încântat. I-am mulțumit, apoi, pentru că a acceptat această provocare. A mărturisit că este pentru prima dată când face acest lucru, că scrie pentru prima dată cu creta pe tablă. L-am mângâiat pe creștetul capului, l-am îmbrățișat și i-am spus că mă bucur enorm că este elevul meu, că pentru mine prezența lui în clasă este foarte importantă.

Am continuat fiindu-i alături, sfătuindu-l de fiecare dată. Progresele erau enorme. Se juca frumos cu copiii și a reușit să recupereze foarte mult.

Acum este student, în Franța. S-a mutat acolo împreună cu mama și mai primesc din când în când câte un semn de la el. E bine. Și atunci când vorbim, îmi mulțumește.