SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Cuvintele și muzica Amintirilor

/in /by

Zestrea estetică a lui Ion Creangă nu vine pe filiera directă a cărturăriei sale de pe școlile de catiheți ori de pe la Socola, ci vine pe o cale indirectă, populară, pe care s-au modelat și s-au rotunjit împrumuturile milenare de exprimare și de selectare. Ion Creangă a luat de la popor, dar să nu se uite că el este “faurul asudat” și că mai puteau lua și alții tot ca el, și-au luat, dar n-au fost în stare să creeze capodopere. Textura operei sale este astfel de origine folclorică populară cu toate caracteristicile sale, inclusiv cele paremiologice cu izvoare subterane arhaice, între care sunt și cele din Parimei, Psaltire, Ceaslov etc., dar și de origine cultă, cuprinzând multe din cunoștințele câstigate ale scriitorului învățând pe la “cele școli”. Asemenea cunoștințe etalează Ion Creangă în povestirea Popa Duhu, culminând cu “antifoanele bețivilor”, indicând și glasul al patrulea. Dar acestea sunt influențe “din viața catiheților și clericilor”.

Petru Rezuș subliniază că adevărata estetică a lui Ion Creangă stă însă în alcătuirea sonoră și în ritmicitatea capodoperelor sale, care acordă o unicitate singulară operei. Graiul străbun pătrunsese în urechile lui Creangă ca un cântec neuitat, iar el nu putea scrie oricum. Frazarea lui era extrem de muncită “până își venea în mână”. Cultura sa, autentic populară, se confrunta cu cultura sa temeinică seminarială, deși absolvise numai cursul inferior, și Preparandal. Scriitorul asculta cum se leagă cuvintele, cum redau ele înțelesul, cum fac trup comun într-o poveste. Ascultase de atâtea ori pe anonimii povestitori, iar cadența armonioasă, liturgică a cuvintelor îi intrase atât de organic în ființa sa, încât ceea ce scria și chiar ceea ce vorbea trebuia să fie unic. Toată opera sa este o nesfârșită psalmodiere, un nesfârșit cântec, putând fi pusă pe note. În această îngemânare a poporului cu ritualistica și în stăpânirea desăvârșită a modalității personale de realizare, care și-au pus pecetea veșnică pe ce a scris, constă genialitatea marelui scriitor Ion Creangă.”[1]

Astfel, Petru Rezuș subliniază că esența stilului lui Ion Creangă este cuprinsă atât în graiul poporului cât și în “graiul vechilor cazanii”, de care nu se poate face abstracție, fără știrbirea originalității lui. Creangă a luat cu mâinile amândouă din tezaurul popular și din tezaurul parenetic, folosind paremiologia biblică, podobii, antifoane, irmoase, pareneze, pilde, proverbe, expresii de tot felul, fără o numită căutare, venindu-i de-a gata pe limbă, pe lângă cele populare. “Stilul lui Creangă este unic pentru că a asimilat – și a integrat – organic întreaga bogăție seculară a graiului românesc în toată complexitatea și originalitatea sa.”[2]

Tudor Vianu întregește prin studiul său critic, părerea susținută de Rezuș: “O parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuție în paginile Amintirilor, ale Poveștilor, ale Anecdotelor.  Imaginile, metaforele, comparațiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele rezervor al limbii. …Cu toate acestea, cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică sau un mediu întâmplător, prin care se rostește fantezia lingvistică a poporului, ar comite una din cele mai grave erori ale judecății literare. Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbește un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal și anonim. Mulțimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăvește o natură rustică și jovială, un stilist abundent, folosind formele oralității. Interesul estetic al cazului lui Creangă este că în el colectivitatea populară a devenit artistul individual încântat să plutească pe marile ape ale graiului obștesc. ”[3]

Opera devine și o problemă de stilistică, deci de estetică, în felul cum artistul folosește într-un mod nemaiîntâlnit, ca instrument de lucru nu ca parte de sine stătătoare, graiul moldovenesc, apoi oralitatea, umorul și paremiologia, indiferent de cei ce-i puteau analiza stilul și apoi a-l sintetiza. Inefabilul artistic stă tocmai în această extraordinară aptitudine de a stăpânii graiul.

“Ceea ce observatorului superficial îi apare ca folclor, este de fapt creație artistică, grafată pe o înzestrare individuală, jovialitate și vervă.”[4]

Decantarea cuvintelor, rostirea lor ritmică în timpul închegării lor atestă un foarte bun cunoscător al graiului românesc, capabil să folosească cele mai variate forme stilistice, așezând cuvintele la locul lor ca într-un mozaic multicolor. Cei ce vedeau în Ion Creangă un țăran sau un țăran puțin cultivat sunt adepții unei dihotomii, fiindcă prezintă pe de o parte opera stilistică a lui Ion Creangă, pe care o admiră, iar pe de altă parte – personalitatea sa contradictorie, care nu este la înălțimea operei, fiind inexplicabilă pentru ei.

Cuvintele lui Ion Creangă nu sunt tinere; ele sunt bătrâne, mai bătrâne decât ale oricărui scriitor al nostru. Aici trebuie lămurită și înverșunarea muncii lui pe text, ascultarea fiercărui cuvânt, cum sună și cum cade ritmic la locul său, îmbinarea organică a cuvintelor. Contemporanii se minunau de insistențele scriitorului întru definirea unei singure propoziții, repetările lui vădind metastabilitatea semantică. Sintetic, toate virtualitățile exponențiale ale stilului lui Ion Creangă ar fi cuprinse în nuvela Moș Nichifor Coțcariul. Aici se întâlnesc în mierea cuvintelor toate darurile oamenilor și ale pământului. Geniul popular este surprins în exercițiul misiunii sale de a transforma cuvintele cu sonoratăți obișnuite, tocite, estompate, absente, în expresivități noi, logice, care spun ceva și ascund altceva, chemându-te cu sensuri adâncite în istoria lexicală. La Creangă, cuvintele cuprind o radiogramă a înțelepciunii unui întreg popor; ele sunt un argument pentru arhaicitatea lor.

Tudor Vianu rezolvă prin studiul său “problemă stilistică pe care o impune proza lui Creangă” ce “constă în izolarea mijloacelor ei individuale, mai ușor de trecut cu vederea la el, tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le folosesște”. Aceste mijloace “decurg din însușirea pecumpănitoare a artei sale orale, făcută mai mult pentru a fi ascultată decât absorbită cu ochii în paginile unei cărți.

Bibliografie

  1. Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
  2. Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
  3. Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
  4. Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
  5. Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
  6. Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
  7. Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
  8. Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
  9. Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Petru Rezuș, op.cit., p.175

[2] Ibidem.

[3] Tudor Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, Buucrești, 2000, p.102

[4] Ibidem, p.103