SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Dimensiunea țăranului român

 Satul—un topos ideal    

Literatura este poarta deschisă spre lumea perfectă pe care fiecare dintre noi o caută, este          binele pur—binele lipsit de compromis, este parfumul amintirilor din copilărie, chemarea unei mîngâieri apuse. Este drumul pe care poți merge singur— popasul într-un univers pe care-l conduci după legea inimii și după glasul dreptății tale. Literatura este un topos al măștilor– este carnavalul suprem al cuvintelor–  la care poți purta iubirea, răzvrătirea sau noblețea.

Poezia, pornind de la realitatea emoțiilor, urcă trăirea treaptă cu treaptă în logică artistic- matematică până ce  trece de rațiune, acoperind ființa cu vibrația neînțelesului ascuns în cuvinte. Și acolo unde matematica nu mai are calcule, nici explicații,  unde spiritul se înalță eliberat de orice  constângere, acolo, totul se transformă-n poezie și se coboară lin,  la originea ființială.

Și dacă poezia este un zbor spre infinitul din noi, proza este tărâmul sigur al căutărilor, al jocului, al acțiunii,  este prilejul de a experimenta orice rol al vieții. De aceea, proza are nevoie de un topos—un loc privilegiat, situat în afara timpului—un spațiu al promisiunilor împlinite, al dorului mângâietor, ce pune la adăpost amintirile și visele noastre deopotrivă. Fiecare prozator își asumă nevoia sau dragostea față de un topos ideal. Fiecare scriitor aduce în opera sa, supremul trăit la un moment dat. În literatura română, satul este un topos privilegiat, este un leagăn al dorului, un spatiu inițiatic, un câmp al luptei pentru dreptate, un dar divin împletit din bucuriile și încercările vieții– este pergamentul graiului românesc și trilul dulce-al ciocârliei.  

Creangă determină și exprimă într-o încărcătură de o autenticitate singulară, spațiul istoric și spiritual – satul – în care se naște și se consolidează profilul moral al țăranului român, structura omului din popor.

Dimensiunea țăranului român și-a găsit mijloc de exprimare prin opera marelui scriitor; Creangă nu este nici pe departe singurul care s-a ocupat de universul țăranului român, ci numai realizarea artistică, pe care o adaptează atât de ingenios la redarea atât de fidelă a realității – această neegalată izbândă – este singulară și îi conferă scriitorului calificativele: unicul, inconfundabilul Creangă. El este cu siguranță singurul care a redat tipologia țăranului, ținând seama și exprimând toate coordonatele vieții ce formează și determină alcătuirea tiparului ce se aplică omului din popor.

“Cei ce nu vor să creadă în existența unor caractere etnice care, printr-un șir nedescurcat de cauze, dau fiecărui popor o fizionomie a sa, care-l deosebește de toate celelalte, cetească pe cel mai românesc ca inspirație și formă dintre prozatorii noștri; din cetirea operei tipului nostru etnic, al poporului românesc, are să se desfacă în toată plenitudinea sa.

O să vedem în scriitor pe român în genere, fire veselă care zărește îndată, ca toate popoarele romanice, partea caraghioasă a lucrurilor, neam superstițios…fatalist, care pleacă fruntea înainte celor trimise de sus, și din când în când lăsând mintea să se coboare înspre un pesimism dulce care vede viața plină de griji și-și pune idealul de fericire în vremile apuse ale copilăriei. Creangă e rezumatul chipului de a fi al țăranului român – moldovean în special – din a doua jumătate a secolului al XIX-lea”.[1]

Toate atributele ce alcătuiesc această figură centrală a poporului nostru – țăranul român – sunt native acestui “cerb al literaturii” ce se ridică din mijlocul clasei devaforizate și aduce – prin sacrificii inerente – universal celor mulți la cunoștința tuturor, într-o manieră fidelă realității, de o singularitate definitorie deopotrivă pentru scriitor și pentru popor.

Un mesaj capital ce se desprinde din viața și opera lui Creangă este însăși “puterea de viață a poporului român” (formula aparține lui Eminescu).

În opera lui Creangă își găsesc exprimare personaje reale ce propulsează, din literatură în istorie, condiția umanității în diverse ipostaze morale.

Țăranii sunt prezenți în Povești și în Amintiri în diferite ipostaze (toate aspectele umanității, zugrăvite în operă, sunt redate printr-o cunoaștere directă a autorului), dar scriitorul după ce a scris Popa Duhu, s-a simțit dator să ne lase și un tip reprezentativ al țărănimii, nu ca Stan Pățitul, ca Dănilă Prepeleac sau ca feciorii soacrei cu trei nurori.

Așa a ajuns să creeze anecdotele cu Moș Ion Roată prezentându-ni-l ca pe un țăran tipic: isteț, cinstit, cuviincios, cu “gâdilici la limbă”.

Ion Creangă a fost un observator  excepțional și a apăsat intenționat pe caracteristica oralității. Țăranul român are “gâdilici la limbă și spune verde-n față omului” (formula aparține lui P. Rezuș) ceea ce are de spus. Cât privește starea socială a țăranului, Ion Creangă încătușează fără cruțare purtările și asupririle boierești. Descifrarea atitudinii autorului, asupra stărilor de lucruri din vremea sa, este transparentă și are o adresă precisă, fără înconjur.

Moș Ion Roată rămâne unul dintre cei mai reprezentativi eroi creați de Ion Creangă. După elogiul unui dascăl, Isaia Teodorescu, era firesc să urmeze și elogiul unui țăran, Ion Roată, fiindcă aceste două tagme au fost cele mai iubite de Creangă, fiind el reprezentantul autentic al țărănimii în literatura cultă și cel mai strălucit pedagog și autor de manuale didactice al vremii sale.

Lumea creată de Creangă în operele sale, este populată de țărani. Țăranii lui Ion Creangă nu sunt “țărani sofisticați” după calapoadele străine ai celorlalți scriitori predecesori sau contemporani. Țăranii își fac intrarea în literatură – și prin aceasta în eternitate – prin intermediul humuleșteanului, care a a vut capacitatea de a descifra, a nimănui altcuiva, sufletul țăranului român. Dispare astfel țăranul primitiv, rudimentar, redus la manifestări psihologice sumare, și la o tipizare de suprafață, având o gândire eminamente pragmatică, incapabil de adânci combustii sufletești, îndobitocit de muncă și mizerie, cum îl socoteau boierii conservatori, dar și bonjuriștii, în timpul divanurilor ad-hoc, iscând protestele și apărarea scriitorului. [2]

În locul unor personaje de ruralitate artificială, create pentru variație și divertisment, Creangă introduce sumedenia lui de tipuri țărănești, fiecare cu un certificat authentic de naștere literară. Toți eroii Poveștilor și Amintirilor sale sunt țărani: fete, femei tinere și bătrâne, flăcăi, bărbați și moșnegi, copii, frați, surori și colegi de catiheție și seminarie. Tipologia realizată de autor este aceea a țăranilor autentici, cu probleme familiale și sociale specifice mediului rural, care ne indică preocupări cu munca zilnică, cu școala, cu biserica, cu viața, cu dragostea și cu moartea, vădind o înțelepciune arhaică, moștenită și desprinsă până la a deveni paremiologică. Suprafața exterioară psihică a manifestărilor țăranului nemțean, cu un relief extrem de bogat și variat, este pe măsura adâncimii lui insondabile. Țăranul pastoral, idealizat de Vasile Alecsandri, exuberant și idilic, ducând o viață fericită în elemental său, face loc țăranului autentic, în accepțiunea celui mai veritabil realism, așa cum se va înveșnici chipul său și în operele lui Mihail Sadoveanu mai ales, moștenitorul adevărat al spiritului și al umanismului țărănesc al lui Ion Creangă în literatura noastră.

Încununarea eroilor țărani ai lui Ion Creangă, precum și ai vieții multilaterale a unui sat nemțean, începe astfel în Povești și se desăvârșește în Moș Nichifor Coțcariu și în Amintiri din copilărie. “Țăranul român și prin el poporul, își fac prima dată intrarea triumfală în literatura română, pentru ca toți ceilalți scriitori ai țărănimii sau cu tematică țărănească să fie debitorii marelui humuleștean”. [3]

Ion Creangă a avut în mod unic simțul traiului țărănesc, ethosul său, obiceiurile și tradițiile. Nu a fost un țăran de suprafață, ci un țăran de structură, de substanță. El înalță țăranul la rangul de scriitor clasic; el valorifică folclorul ca material literar, ca nimeni altul. Creangă a fost scriitor de structură folclorică, folosind mijloacele țărănești, pe care le poseda exhaustiv, pentru a crea opere durabile. [4]

Bibliografie

1. Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
2. Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
3. Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
4. Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
5. Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
6. Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
7. Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
8. Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
9. Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Nicolae Iorga, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000, p.64

[2] Petre Rezuș, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981, p.97

[3] Petre Rezuș, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981, p.98

[4] Petre Rezuș, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981, p.128