SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Etosul lui Creangă

Din amintirea izbânzilor reputate din generație în generație asupra unor dușmani atât de puternici (domnilor, boierilor și mănăstirilor), acești țărani au păstrat încrederea, certitudinea absolută a superiorității lor prin înțelepciune asupra tuturor forțelor întunecate, precum și pe aceea a izbânzii forțelor binelui, în ciuda oricăror obstacole.

Râsul lui Creangă izbucnește din această nemărginită încredere în viață și în valorile ei. De aici marea dragoste de viață, marea bucurie a ei, mereu deslănțuită. Încrederea lui în puterea rațiunii omenești (de sorginte populară) e de-a dreptul rinascimentală, umanistă. El e unul care afirmă cu putere forța rațiunii omenești împotriva forțelor iraționale ale întunericului.

Opera lui Creangă are și această valoare, care nu a fost suficient subliniată, susține Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și anume – ea afirmă cu putere lumea. Această lume este particularizată prin atributele excepționale ce alcătuiesc trunchiul moral al neamului românesc.

Înconjurat de oameni harnici și activi, Creangă s-a văzut crescând într-o adevărată religie a muncii, care consacră viața ca valoare activă. Viața capătă sens printr-o activitate utilă care singură integrează pe om în grup și îi conferă acestuia valoare în cadrul grupului. O lege naturală reglementează parcă, sub acest raport, relațiile dintre oameni, excluzând pe trântori ca într-o societate de albine. Povestea unui om leneș este edificatoare din acest punct de vedere; leneșul va fi omorât de consătenii lui, după ce toți și-au exprimat acordul, fiindcă e un element inutil în viața satului.

Din concepția de viață derivă tabla valorilor morale care se poate alcătui din opera lui Creangă. De aceea virtutea cea dintâ a eroilor este hărnicia, prinderea lor continuă în ocupații practice, utile, supunerea deci, la regula de aur a comunității: munca, activitatea. Astfel din caracterizarea personajelor nu lipsește aproape niciodată aprecierea asupra atitudinii față de muncă. Nora cea dintâi e “robace și supusă”, ce de-a doua “foc de harnică” (Soacra cu trei nurori). În Amintiri la fel, Smaranda nu-și vedea capul de treburi, părintele Ion Humulescu e “om vrednic și cu bunătate”, bădița Vasile, învățătorul e “cuminte, harnic și rușinos”… “și tot satul vuiește de vatale în toate părțile”[1]

Munca este și expiatoare: Harap-Alb, a greșit călcând porunca tatălui său de a nu-și lua slujitor spân și va ispăși greșeala prin munci grele la care este supus de spân. E semnificativ însă că nici la Hrap-Alb, fecior de împărat, nici fetei de împărat (Povestea Porcului), oricât se trudesc, nu li se acordă atributul de harnici de către autor. Acest epitet se acordă doar oamnilor din popor, cu care s-a simțit întotdeauna solidar Creangă. Ei dețin permanent acest atribut ca virtute, la ceilalți, din “cealaltă” lume, a celor de sus, întâlnirea cu truda, cu munca susținută e doar întâmplătoare. Conștiința apartenenței sociale, deși implicită, reiese întotdeauna din opera lui Creangă.

Și așa cum procedează cu prima virtute din tabla valorilor morale, la fel procedează și cu cea de-a doua, bunătatea sau generozitatea, care este și ea un atribut exclusiv al oamenilor de rând. Într-o comunitate străveche în care solemnitatea raporturilor dintre oameni a pus o pecete de noblețe nepieritoare pe toate manifestările celor ce muncesc, și generozitatea caracterizează relațiile dintre membrii egali ai societății prin muncă, Creangă a deprins gestul generos cu valoarea lui etică și l-a comunicat eroilor săi. Gestul dăruirii ține de virtutea populară prin excelență, de generozitate; gestul omului din popor e cel al dăruirii (Dănilă Prepeleac), acel al boierului hrăpăreț fiind cel al răpirii (Punguța cu doi bani). Printr-un gest, scriitorul a surprins tipicitatea morală a două lumi, și tot din complexul epic al operei știm și cărei lumi i se alătură el. [2] Etosul lui Creangă este etosul popular; opera sa are un permanent caracter moral: binele și răul, răsplata și pedeapsa sunt neuclee în jurul cărora gravitează toate personajele, într-o manieră artistică – unică. Creația sa este cea mai cuprinzătoare exprimare a conduitei morale a poporului, din mijlocul căruia, Creangă s-a ridicat.

Despre lumea pe care o afirmă Creangă, Vladimir Streinu precizează: “Lumea acestor eroi are un profil moral comun: e o lume țărănească de bun simț, cu chef de vorbă și chiar sporovăitoare, cu haz și mucalită, șireată deși naivă. Trăsăturile de diferențiere apar ca neinteresate: unul e mai de bun simț, cum se arată Moș Ion Roată; altul – mai vorbăreț cum este bunicul David; celălalt – Popa Duhu e mai mucalit; Dănilă Prepeleac – mai șiret și mai isteț; dar nici unul n-are o fizionomie proprie, ale cărei trăsături să nu poată fi identificate și la ceilalți”. [3]

Referindu-se la personajele operelor lui Ion Creangă, Petru Razuș impune “constatarea că lumea creată de scriitor este populată, cum era de la sine înțeles, de țărani. Țăranii lui Ion Creangă nu mai sunt țărani sofisticați după calapoadele străine ai celorlalți scriitori predecesori sau contemporani. Adevărata intrare a țăranilor în literatură și, prin aceasta odată cu el, în eternitate este patronată de humuleștean, care descifrase, ca nimeni altul în vremea lui, sufletul țăranului român.”[4]

Vladimir Streinu spune că “de caractere, cum se spune în studiile literare nu poate fi vorba” întrucât Creangă nu realizează, în special, un portret individual ci întreaga sa creație ilustrează, “afirmă”, cum susține Zoe Dumitrescu-Bușulenca, o lume.

Referitor la această lume G.Călinescu afirmă: “în povestea lui Creangă nu există cultural decât o singură clasă socială, aceea țărănească, și lumea întreagă nu e decât o sporire a dimensiunilor rânduielii din sat.”[5]

Bibliografie

Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.36

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.38, 39

[3] Vladimir Streinu, op.cit., p.101

[4] Petru Rareș, op, cit., p.97

[5] G.Călinescu, Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău, p.248