SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. “Homerismul “—marelui povestitor român

Cuprinderea de viață a operei lui Creangă și caracterul ei prin excelență popular, exprimat printr-un mare artist, a fost surprins și cristalizat în câteva cuvinte impresionante: “Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.”[1]

Apare astfel, una din primele încercări de a i se afla lui Creangă afinii în vastul cadru al literaturii universale.

Homarismul a devenit unul din atributele continue ale operei humuleșteanului, afirmă Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Vladimir Streinul rezervă accepția marilor critici asupra notei emblematice ce planează peste opera lui Creangă: “impresii critice despre homeristul povestitorului nostru au mai comunicat și alți cercetători. După timpul când au scris, aceștia sunt: Nicolae Iorga (Pagini de critică din tinereță, 1921, din Convorbiri literare, 1890); Garabet Ibrăileanu (Note și impresii, 1920); Pompiliu Constantinescu (Critice, 1933) și Simion Mehedinți (Comunicare la radio, 1937). Iar dacă aceste spirite atât de felurite au putut să se împreuneze în aceleași afirmații, e semn că stăpânim cu ele un adevăr critic fundamental.”[2]

Vladimir Streinu înaintează în analiză până la afirmația că “homeristul, ca formulă a acestei identități literare, cuprinde în sine o anume improprietate. Cu toate că e singura potrivită să exprime puterea lui Creangă de a organiza în ciclu poveștile poporului, a cărui fire cu deosebire fabuloasă o trece și în proceduri de gen cult, ea conține totuși posibilitatea unei erori, care provine din perspectiva istorică a celor de azi care o întrebuințăm. Pare a fi vorba de o referință cărturărească pur și simplu, ceea ce nu e. Căci, la Homer, ne-am obișnuit a ne raporta la o cunoștință livrească veche, ca la un autor milenar anterior față de Creangă.

Homeric însemnează “ca Homer”, dar în primul rând însemnează “ca poporul”. Afirmând dar homerismul lui Creangă, îi exprimăm încă o dată poporanitatea.”[3]

Creația lui Creangă nu este a unui singur creator, ci este a unui popor întreg, care se ridică prin reprezentantul său arhetipal la luminile culturii și se exprimă ca atare. Creangă exprimă în opera sa noțiunile ce sunt definitorii moralității poporului – cristalizate în viața de la sat – și care se însumează armonic în conștiința morală a scriitorului. Conștiința întregului popor, cu diversele ei manifestări, este adunată în conștiința scriitorului – tribulațiile acestui popor sunt native povestitorului. Astfel, toată spiritualitataea poporului însumată în credință, datini, obiceiuri, Creangă o deține nu dintr-o cunoaștere formativă, exterioară moralității sale, ci printr-o cunoaștere organică.

Toți criticii sunt de părere că dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a pătruns de la prima privire genialitatea țăranului humuleștean. Poetul a găsit în Creangă un rezervor folcloric inepuizabil și un instrument de expresie original. [4]

În puținele pagini de critică pe care le-a publicat, el nu l-a uitat pe Creangă: (Curierul din Iași, nr 1, 5 ian. 1877), vorbind despre cei însărcinați să culeagă mostre de literatură autentică din Moldova, Eminescu spunea: “Un muntean de baștină, născut asemenea în ținutul Neamțului, e Ion Creangă. Citit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă care ar trebui să fie izvoarele din care să se inspire și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?”[5]

Mihai Eminescu dorea să creeze o literatură națională, păstrând temelia perenă a folclorului, asigurându-i-se prin aceasta demarcațiile între celelalte literature ale lumii.[6] “…o adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă și să fie originală și pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui.”[7]

Opera lui Creangă se naște într-un moment de avânt cultural, când mișcarea junimistă a atras cele mai diferite personalități din țară; spirite felurite s-au unit prin idealul de înnoire a culturii românești, ridicând probleme deosebit de importante: lupta împotriva direcției etimologiste latinești, precum și italieniste, combatera “beției de cuvinte”, a pseudo-culturii și a demagogiei, promovarea științei și a culturii, susținerea unei limbi literare, organic legată de graiul popular, favorizarea literaturii populare și a realismului, precum și a creațiilor artistice de valoare.

Creangă nu pășea pe urmele nimănui. Soacra cu trei nurori nu se asemăna nici cu Făt-Frumos din lacrimă, nici cu poveștile stereotipe ale lui Ioan Slavici, nici cu cele ale lui Petre Ispirescu.

Era dintr-o dată cu totul altceva: o deschidere imensă spre sufletul unui popor, reflectat în miile de oglinzi ale unui reprezentant tipic al său. “Cu Ion Creangă intra în literatură însuși poporul român ca erou veșnic”. [8] Maestrul folosea mijloacele populare de creație pentru a începe monumentala clădire a celorlalte povești și a Amintirilor. Prin absurd, dacă cineva n-ar ști nimc despre poporul român, dar ar citi opera lui Ion Creangă, ar asculta compozițiile lui George Enescu, ar fi purtat pe ritmurile și armoniile poeziilor lui Mhai Emnescu și ar contempla minunile sculpturale ale lui Constantin Brâncuși, și-ar face o imagine a spiritualității și a înălțimii artistice ale acestui popor.

Ion Creangă dă o nouă interpretare existenței în lume, așa cum o înțelege el. Concepția lui despre viață e aceea a poporului, a grupului social din care face parte. Viața individuală, socială, morală și arta, totul e văzut prin perspective grupului pe care îl reprezintă. Categoria, grupul pe care-l reprezintă Creangă e acela al răzeșilor moldoveni, țărani liberi, care-au luptat secole întregi pentru a-și apăra libertatea. Lupta împotriva adversarilor a creat o strânsă solidaritate înăuntrul grupului, din necesitatea autoapărării. Această solidaritate a dat naștere, cu timpul, pe plan suprastructural  unui mod de înțelepciune de o nuanță distinctă, pe care îl împărtășesc toți membrii grupului.

Bucuria vieții, optimismul viguros sunt inerente unei existențe neconstrâns active, și o continuă revărsare de jovialitate însoțește în cuvinte sau fapte pe țăranul relative liber, pe răzeș.

Bibliografie

1. Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
2. Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
3. Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
4. Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
5. Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
6. Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
7. Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
8. Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
9. Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Garabet Ibrăileanu, în volumul Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920, p.76

[2] Vladimir Streinu, op.cit,. p.65

[3] Vladimir Streinu, op.cit,. p.66

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.11,12

[5] Mihai Eminescu, Scrieri, Editura Scurtu, p.308, apud Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.12

[6] Mihai Eminescu, Literatura populară, Ediția îngrijită de D.Murărașu, Editura Minerva, București, 1977, p.XX, apud Petru Rezuș, Ion Creangă, mit și adevăr, p.60

[7] Mihai Eminescu, Literatura populară, Ediția îngrijită de D.Murărașu, Editura Minerva, București, 1977, p.XX, apud Petru Rezuș, Ion Creangă, mit și adevăr, p.61

[8] Petru Rezuș, op.cit., p.73