SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Neprețuitul Creangă

/in /by

În această lume a satului, fiecare personaj din Povești, Povestiri și Amintiri este introdus în scena literară pentru a exprima o însușire, un atribut; eroul principal este întotdeauna Creangă, iar toate celelalte personaje la un  loc formează un prototip, figura centrală a creației humuleștene – țăranul român, cu care Creangă se identifică la nivelul tuturor coordonatelor spirituale. “Pentru portretul omului ce-a fost Creangă n-avem decât să adunăm însușirile risipite în eroii săi și îl avem întreg. El era un om “prost”, cum de-atâtea ori spune singur, adică, după înțelesul vechi al cuvântului, din prostimea cea multă, din popor, și nu lipsit de puterea unei anumite înțelegeri. Ceea ce numim noi inteligență, în mulțimea țărănească însemnează media de istețime și bun simț al lui Moș Ion Roată. Un astfel de om nu putea fi înțeles de orășeni. Venind dintr-o lume oarecum ermetică, limpede numai pentru ea însăși, orășenii au petrecut pe socoteala simplei lui aparații și au râs batjocoritor, auzindu-l folosind vorbe strămoșești.”[1]

Datoria complexității sale valorice, opera lui Creangă a rămas neînțeleasă de contemporanii săi. De pildă, Iacob Negruzzi laudă mai ales darul de povestitor de glume al lui Creangă: “Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponilă, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa.”[2] Cuvintele lui Negruzzi reproduceau părerea unanimă, acreditată a colegilor de la Junimea. Iar despre opera propriu-zisă, iată ce spune: “Și când aducea în Junimea câte o poveste sau nuvelă și mai târziu câte un capitol din Amintirile sale, cu câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele proceduri ale acestui talent primitiv și necioplit.”[3]

Zoe Dumitrescu-Bușulenga găsește o explicație mai profundă a acestor deficiențe în spectrul criticii: “cu tot marele caz ce se făcea la Junimea de literatura populară, aristocraticii emuli ai societății nu puteau pătrunde sevele puternice ale folclorului care urcaseră în Ion Creangă din pământul răzeșilor moldoveni.”[4]

Titu Maiorescu pomenește adesea în criticile sale, despre Creangă, dar numai în treacăt. Odată îl numește vârtosul glumeț [5] încercând prin aceasta sa-l particularizeze în cercul junimiștilor; altădată spune: “Pentru graiul cuminte și adeseori glumeț al țăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model.”[6] Maiorescu face câteva afirmații cu privire la înnoirea idealului estetic în vremea sa și la șansele tot mai mari de recunoaștere a valorilor cuprinse în nuvelele și romanele de inspirație populară. El subliniază rolul pe care literature română a timpului începe să-l joace pe scena literaturii universale, fiind “în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoții estetice din chiar izvorul cel curat al vieții sale populare.”[7] Cu acest prilej Creangă primește din partea criticului calificativul de neprețuitul Creangă. Maiorescu a înțeles spre ce direcție se îndreaptă literatura acelui moment istoric, și în repetate rânduri critical junimist face elogiu literaturii “poporane”, înglobându-l și pe Creangă în rândul autorilor ei, părere susținută de Garabet Ibrăileanu, Vladimir Streinu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Petre Rezuș. Dar o analiză a operei lui Creangă, Maiorescu nu întreprinde niciodată. Criticii, mai sus menționați, sunt de părere că aceasta s-a datorat dificultății operei lui Creangă, realizată cu mijloace atât de rafinate și de concrete. Criticul junimist a simțit “…saltul pe care Creangă îl făcuse spre marea literatură universală, dar nu înțelegea cum, pe ce căi”.[8]

Eminescu a fost singurul, la acel moment, care a putut înțelege izvorul genialtății lui Creangă și care a putut prevede universul în care această genialitate îl va plasa. Creangă este purtătorul și definitorul spiritualității românești; este singurul care a exprimat, mișcările de conștiință ale țăranilor.

“Creangă a lucrat în prelungirea sensibilității primitive; oricâte meșteșuguri i s-ar descoperi condeiul său nu a depășit raza naivă a istorisirii, a dus viața a lor săi oriunde l-a purtat soarta, exprimând-o numai cu mijloacele lor.

…Cât privește locul povestitorului nu-l vom afla nici unde pare a-l așeza denumirea de scriitor popular, nici între cărturari, unde timpul nostru a încercat să-l fixeze cu eticheta de scriitor erudit.”[9] Vladimir Streinu reamintește că opera lui Creangă a fost scrisă cu gândul la oamenii culți ai Junimii. Acestora li se desfășura, cu ea, spectacolul nou al sufletului țărănesc și, deși atingea forme superioare de artă, pentru elita Junimii el rămânea, totuși, un scriitor popular.

“Potrivită din inima satului, această operă cu bază folcloristică, în care sensibilitatea autorului-țăran își amestecă stări impuse de mediul cult și a cărei înălțime artistică a fost servită de înzestrarea scriitorului ca și de prezența unor anumiți ascultători, pierde din interes. Folclorul nu reprezintă, acolo – între ai săi, o noutate; atitudinea umilă de sătean în fața mărimilor rămâne neînțeleasă, fiindcă fiecare calcă apăsat în satul lui; iar valoarea artistică e prea sus ca să se ajungă până la ea. Încât Creangă, după cum este privit, din “Junimea” sau din Humulești, se află prins într-un joc dublu de perspectivă: pare “popular” pentru intelectuali și “cult” pentru popor. Numai pentru ceea ce este adevăr, pentru simplul om din popor conformat genial, care umple și depășește în același timp cele doua perspective, nu s-a găsit o formulă lapidară. Căci spiritul lui ținea de fericita ambiguitate creatoare a naivității care nu este efect de stângăcie tehnică și a voinții de perfecțiune tradusă în proaspăt homerism. Dar această complexitate scapă cui privește numai nivelul artistic sau numai cuprinsul folcloristic al operei.

Bibliografie

  1. Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
  2. Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
  3. Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
  4. Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
  5. Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
  6. Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
  7. Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
  8. Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
  9. Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

 

[1] Vladimir Streinu, op. cit., p. 103

[2] I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, Editura Viața Românească, București, p.212, apud Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.10

[3] [3] I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, Editura Viața Românească, București, p.212, apud Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.10

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.10

[5] Titu Maiorescu, Critice, Editura Minerva, București, 1915, vol. III, Ediția a II-a, apud. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.10

[6] Titu Maiorescu, Nuvele d-lui I.A.Brătescu-Voinești, Critice, vol. III, Ediția a II-a, Editura Minerva, București, 1915, p.277 apud Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.10

[7] Titu Maiorescu, Literatura română și străinătatea, Critice, vol.III, Ediția a II-a, p.23, apud Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.11

[8] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.11

[9] Vladimir Streinu, op.cit., p.69