SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Oralitatea în opera lui Creangă

Pentru a ilustra oralitatea artei lui Creangă, analizei se impun mai întâi formele graiului viu: Ș-apoi dă, Doamne, bine; și vorba aceea; hăt bine; ei ei, ce-i de făcut?; scurt și cuprinzător; haidem; de voie, de nevoie; etc., apoi numeroasele onomatopee: hârștie; hai, hai! hai hai!; zvărr, huștiuluc!; zbâr; durai-vurai; teleap – teleap; horp, etc., rimele și asonanțele strecurate în expunere, foarte numeroase în povestea lui Harap – Alb: toate-mi mergeau după plac, fără leac de supărare; nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrea Domonul; când sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorâlă, nepot de sură cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă; parcă-i un boț-Chilimboț boțit, în frunte cu un ochi, numai să nu-i fie de deochi. Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcțiunii ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditoriu, capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu cu tot ce poate transmite aceasta peste înțelesul abstarct al lucrurilor comunicate.”[1]

Oralitatea sa nu este întâmplătoare. Înainte de a fi fixate cuvintele în scris, ele au un drum al lor de decantare, de interiorizare. Cuvintele folosite de scriitor nu sunt noi în limbă, neologismele se reduc, de obicei, la un mono-sens, nu la un pluri-sens; ele sunt vechi și generatoare de cuvinte. Cu cât au mai multe sensuri și se aplică în mai multe cazuri, cu atât ele devin mai expresive pentru scriitor.

Gradual și intensiv, Ion Creangă devine astfel inegalabil, posedând astfel metode personale singulare pentru a-și înfățișa lumea sa, așa cum, ca un veritabil demiug a creat-o.

Ion Creangă a fost un țăran, așa cum G.Călinescu a subliniat, dar nu un țăran în accepția peiorativă a cuvântului, ci în accepția înaltă, superioară, nobilă a acestui cuvânt; el a fost un țăran rasat care a cuprins în sufletul său bogat veacuri de obiceiuri datini și înțelepciune populară, care s-au sedimentat ca erele geologice. Creangă s-a bucurat de o receptivitate singulară a etosului popular și tocmai prin aceasta – țărănia lui ajunge la maxima expresie; el este un reprezentant demn al lumii din care s-a ridicat și pe care o revelează prin opera sa.

Convins că ceea ce știe și a învățat în satul său, constituie suma înțelepciunii, scriitorul, țăran hâtru, privește lumea din perspectiva sa laică și o zugrăvește cu caracterele și obiectivele care i-au fost familiare, într-un spațiu și timp obiectiv, istoric, înghesuind totul în schema basmului clasic. Realismul lumii pe care o exprimă Creangă prin intermediul basmelor și poveștilor l-a determinat pe Ibrăileanu să le numească adevărate nuvele din viața satului.

Toată opera de povestitor a lui Creangă e brodată pe străvechi motive folclorice, toate identificate sau identificabile, dar viziunea lui despre lume, atitudinea față de cultura pe care o reprezintă și conștiința lui artistică erau răsunătoare pe vremea aceea.

Creangă, țăran, rămâne țăran în sensul nealterării prin cultură a viziunii lui inițiale, iar formula lui artistică, atât de viguroasă și de caracteristică, încât poate fi recunoscută dintr-o mie, nu se datorează grefelor de cultură dobândite, ci exclusiv personalității sale artistice, temperamentului său particular.

“Realismul lui Creangă constă în crearea unui univers artistic care reproduce în tocmai mișcarea vieții obiective într-un grup social dat, în speță satul. Și în această operă care nu vehiculează idei, ci reproduce pe planul ficțiunii veridice viața satului românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea cu acțiunile, vorbirea și caracterologia lui, Creangă a turnat, printr-un adaos genial la procedeele cristalizate de înțelepciunea colectivă din veac, tipare stilistice unice și inimitabile.”[2]

Ion Creangă este un scriitor mult mai complex decât cred cei ce-l analizează insistând numai asupra umorului său sau asupra jovialității sale. Sub aceste mijloace artistice, scriitorul ascunde gravitatea unor teme literare etern umane, astfel încât se poate afirma că humuleșteanul este un autentic scriitor realist, deloc împotmolit în fantasticul gratuit al poveștilor sau cultivând fantasticul pentru sine însuși, desfășurându-l pe arii cât mai vaste, socotind că în aceasta stă esența poveștilor.

În opera sa, se împletesc cele mai pure filoane ale tradițiilor, fără a aluneca în tragic, ci utilizând atitudinea arhaică a râsului de moarte, congenital poporului nostru, arătându-ne o moarte caricaturală și nepunticioasă. Descifrând întâmplările, relatate în opera, vedem că adevărata intenție a lui Creangă a fost de a se război cu moartea, arătându-ne o stare de spirit dominantă în timpul creației. Viața personală a scriitorului, poartă emblema tragicului – dar acest lucru nu l-a transpus în opera, întreaga scriitură a sa, pe lângă nota stenică și caracterul permanent moral ce le transmite, are un ton serios dar niciodată tragic.

După cum Ion Creangă a preluat de la popor “arahaicitatea” datinilor, obiceiurilor și credințelor, sintetizate în formule gnomice și îmbrăcate într-un grai moștenit din străbuni, tot așa el a cuprins în opera sa și elemente esoterice, care fac parte integrantă din povești păstrătoare ale pre-științei și pre-filosofiei populare. Indiscutabil că, nu Ion Creangă este “esotericul” sau “inițiatul” ci el nu mai vehiculează ceea ce constituie încă și astăzi miezul epic al “mytos-ului” autohton.

Bibliografie

Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Ibidem, p.103-104

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op.cit., p.19