SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Realismul lui Creangă

Despre Soacra cu trei nurori, G.Călinescu spune: “era ca mai toate poveștile de mai târziu ale lui Creangă, o nuvelă din viața de țară.”[1] Coordonata esențială a acestei vieți este însăși puterea ei.

“Puterea aceasta de viață”, afirmă Nicolae Iorga, “a dus-o în convingerile ca și în scrierile lui. El, nepotul vornicului din Pipirig, al acelui David care l-a dus întâi la școală, unde era să-și deschidă mintea, fără să-și “corchezească” limba, țeranul din Humulești, a fost totdeauna cu inima între cei care-l văzuseră crescând, de atuncea când copil bălan, însenina, cum zicea el, cerul cu un zâmbet de-al lui. Deprins să vorbească în pilde, el a luat apărarea fraților lui de muncă în două nuvele, cei doi Ion Roată, în care se simte o inimă care, ca a lui Dostoievski, înțelege pe cei umiliți și apăsați și care sângeră de suferințele lor. Prin gura țeranului de la divanu ad-hoc, “om cuviincios”, dar cu “gâdilici la limbă”, scriitorul însuși vorbește, și căldura simpatiei transpiră în rândurile în care ni povestește, așezat, după obiceul lui, și fără declamații cum <<cine se scoală mai de dimineață, acela e stăpân în sat la ei, de-i oropsește și-i tiohăiește mai rău decât pe vite>>. Și nicăieri mai multe lucruri nu s-au spus mai frumos în cuvinte mai puține decât atunci când bătrânul țeran își deschide gura ca să vorbească boierilor din divan adevărul, mare și plin de mustrări, că <<palmele țerenești străpunse de pălămidă și pline de bătături vă țin pe d-voastră de atâta amar de vreme și vă fac de huruziți de bine>>. De altfel, vremile cele nouă îi plac și mai puțin decât cele vechi, și Creangă e dintre cei ce, nemulțumiți cu vremile lor și setoși de un ideal, și-l strămută în trecut când, vorba lui, era rușine între fete și când într-o lume mai românească se vorbea o limbă mai puțin “corchezită”. În fond, fatalist ca poporul ale cărui superstiții le împărtășește, el privește fără părere de rău zădarnică toate necazurile și grijile traiului, fiindcă știe el bine că sunt la urma urmei <<trei coți de pământ în care se încheie toată scofala pe lumea asta.>> … Scriitor sezațional prin excelență, Creangă e, …, acela dintre scriitorii noștri care a trăit mai aproape de popor, l-a înțeles mai bine și l-a reprodus mai cu viață.”[2] În afară de faptul că povestitorul “afirmă o lume”, el reușește să capteze și “forța de viață a acestei lumi”. Nu-i puțin și ușor lucru să redai vața și nu există până azi un egal al lui Creangă, care să fi captat atât de real din toate unghiurile complexității “puterea aceasta de viață” a poporului, a celor de la sate.

Prin exponentul lor arhietipal, țăranii au triumfat în literatură așa cum, de-a lungul timpului, au trimufat și în istorie, fără a le fi ușor, desigur, așa după cum nici reprezentatului lor nu i-a fost ușor. Ei au înfruntat totul de la tragedia personală la tragedia istorică; puterea pentru a îndura și a triumfa a venit din rânduiala cea bună a lăuntrului ființei lor. Răbdarea românului este un atribut al înțelepciunii lui, nu e deznădejde și nici neputință sau pasivitate, este încredere, congenitală sufletului său, în legicul triumf al binelui. Românii și-au trăit viața așa cum sufletul lor a simțit – și cum reprezentantul lor a redat fidel – convinșii din prima clipă că tot ce e rău dispare.

“Prin Creangă, forța de viață a poporului român urcă din adâncuri și se instalează în zona superioară a existenței spirituale a nației; devine normativă într-o epocă de cumpănă, când identitatea națională și chiar existeța fizică a nației erau amenințate de niște procese istorice inevitabile, dar prin asta numai puțin catastrofale în absența unei replici și a îndiguirilor operate de realitățile ce veneau din timpuri imemorabile…Forța de viață a poporului român, institutorul Creangă a fost singurul care, datorită țăranului Creangă și geniului scriitor Creangă, a reușit să o capteze! Făcând astfel din opera sa un fel de uriaș generator de energie și de un tonus vital, un principiu de regenare sufletească pentru urmașii imediați și viitorime.”[3]

Pe drumul deschis de Creangă “Homerul satului românesc și al civilizației lui, se vor angaja – învâțând de la Eminescu în egală măsură iubrea de neam și desăvârșirea artistică – Coșbuc, Sadoveanu (care nu-și recunoaște decât doi maeștri: Neculce și Creangă!) și chiar metafizicul Blaga.”[4]

Forța de viață, Creangă a redat-o prin mijloace felurite și complexe: prin voia bună, care-și are izvorul în capacitatea de anihilare a răului, adică “pozitivizarea negativității”, și în sfârșit, prin realismul marelui scriitor, care constă în crearea caracterelor tipice pe care le-a luat în viață, așa cum le-a cunoscut. Cititorul observă că face cunoștință cu un anumit fel de om: nechibzuit, cum este Dănilă Prepeleac; cu femei răutăcioase și urâcioase, cum sunt baba și fata ei; cu un flăcău tomnatic, neexperimentat, cum este Stan; cu un ostaș hoinar și fără prindere, cum este Ivan Turbincă etc., pentru a constata, la sfârșit, că acei oameni s-au schimbat, sub bagheta magică a scriitorului. Această devenire este observată tot timpul; se petrece o adevărată “evoluție” a personajelor, la un stadiu previzibil, dar superior. Creangă a cunoscut foarte bine viața satului Humulești, dar și din ținutul Neamțului, apoi a cunoscut și viața din Iași, la toate nivelele sale: aristocrațimea Junimii, popimea, descălimea, școlărimea, populația săracă, precum și mahalaua. Scriitorul reușește cel mai bine însă în descrierea personajelor cu care a avut mai mult de lucru, cu care a trăit împreună, deci cu țăranii. Personajele lui au o tentă de arhaicitate tocmai că sunt prezentate cu înțelepciunea milenară a celor ce formau pătura stabilă a aceste țări. Nu ne putem închipui un personaj de poveste luat din celelalte pături sociale. [5]

Bibliografie

Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] G.Călinescu, Ion Creangă, Viața și opera, p.161

[2] Nicolae Iorga, op.cit.p.66

[3] Dan Zamfirescu, Cultură românească-Sinteză europeană, Editura Litera-Internațional, Chișinău, 2002, p.260-263

[4] Ibidem, p.263

[5] Petru Rezuș, op.cit., p. 175, 176