SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Satul-personajul central al literaturii naționale

Situația de a-l caracteriza dintr-o singură perspectivă (scriitor “popular” sau “cult”), a dus mai ales la procesul de degradare al celor doua formule. Ideea de “scriitor popular”, pierzându-și pentru câțiva critici semnificația întreagă de viziune homeristică, fără de care nu există, a ajuns să indice exclusiv pe scriitorii rudimentari, de nivel țărănesc.”[1]

Cu toată bunăvoința unora de a-l defini pe Ion Creangă drept “scriitor poporal”, acest calificativ cu o circulație malignă în biografia scriitorului nu se poate susține cu semnificația unui “culegător popular”, ci doar cu o explicație în sensul recunoașterii “popularității operei sale”. Scriitorul nu poate fi desprins de folclor, fiindcă el se folosește de folclor ca de un mijloc pentru crearea lumii sale, dar nu poate fi identificat cu un folclorist. Creangă a avut o formație folclorică încă din copilăria sa. [2]

Asemenea formație pot avea mulți copii de țărani, trăind și ascultând poveștile, snoavele, proverbele, ghicitorile și celelalte producții populare, care intervin oricând în viața poporului nostru, fiind concrescute deodată cu el și fiind o modalitate ancenstrală de a se exprima, de a da sentințe și de a caracteriza oamenii și evenimentele. Nu fiecare însă, poate fi un Ion Creangă, dintr-o multitudine de motive; depinde de individ dacă reține și interiorizează ceea ce aude, de puterea sa de adâncire și de reproducere, de plăcerea de a se minifesta. Toate coordonatele care îl transformă într-un prototip, gata oricând de a se identifica cu creatorul anonim, poporul. Ori, Creangă a fost un asemenea prototip cu putere unică de însușire a producțiilor populare și de exprimare colorată a lor, adică trecută prin filiera propriei sale personalități. Ion Creangă muncea la alcătuirea operelor sale și nu se mulțumea cu o simpă colectare, așa cum făceau culegătorii de folclor și în parte Petre Ispirescu, acesta totuși reușind să ne lase o capodoperă ca Tinereșe fără bătrânețe și Viață fără de moarte. Pe temelia folclorului, Creangă a clădit universul autohton, etosul civilizației sătești – din satul românesc a făcut un personaj central al literaturii naționale.

Ion Creangă n-a fost “scriitor popular” nici culegător folcloric, așa cum l-au socotit mulți; calificarea “folclorismului” lui Ion Creangă nu se face prin situarea exagerată în afara folclorului nici prin identificarea lui cu un culegător de folclor oarecare. Povestitorul cunoștea folclorul, care pentru dânsul era o coordonată a vieții. Și Mihai Eminescu era un mare cunoscător al folclorului, însă el îl prelucra și ne dădea realizări culte. Dar oare creațiile lui Ion Creangă, folosind toate mijloacele folclorice, ca nimeni altul, nici ca Eminescu, nu sunt creații culte odată ce nu mai sunt destinate ascultării, ci lecturii, și nu oricăror lectori, ci doar celor capabili de a gusta fiecare întorsătură de frază, fiecare expresie genuită, fiecare aluzie, abil ascunsă sub cuvinte și sintagme, fiecare zâmbet ghiduș al celui mai mare “mehenghiu” al literaturii noastre clasice? [3]

Marea știință a lui Creangă n-a fost posesia unui folclor nud, fiindcă atunci fiecare folclorist ar fi fost un alt Ion Creangă, ci minunata sa putere de topire a materialului brut și turnarea lui în formele propriului său geniu. Alte mijloace de expresie Ion Creangă nu poseda, decât cele ale poporului său și cu ajutorul lor trebuia să creeze o nouă lume, deosebită structural de lumea celorlalți creatori contemporani. [4]

Mihai Eminescu a scris Făt-Frumos din lacrimă, prelucrând motivele populare cu mijloace artistice culte; descriptivismul este caracteristic acestei capodopere eminesciene. Ion Creangă operează astfel cu substanța folclorică, el o lasă în toată această originalitate specifică, fără să o prefacă, dar toarnă în formele artei populare lumea sa proprie, populată de eroi complecși ca și cei ai lteraturii culte.

“Dacă am putea dezghioca totul ce aparține lui Ion Creangă de expresia atât de autentică populară, de proverbele folosite și introduse cu “vorba ceea” și am putea schimba stilistica populară cu o stilistică cultă, Poveștile și Amintirile lui Creangă nu s-ar deosebi de creațiile culte prin nimic, dar ar pierde incomensurabil mai mult. O apropiere a lui Ion Creangă de folcloriști contemporani ca Miron Pompiliu și Simion Florea Marian, ne edifică și mai mult. Culegătorii de folclor se apopie mult între ei, depărtându-se în schimb de Creangă. Poveștile lui Ioan Slavici nu sunt atât de specifice încât să se deosebească esențial și formal de poveștile altor folcloriști transilvăneni, nici poveștile culese de I.G.Sbiera nu se deosebesc radical de poveștile lu Simeon Florea Marian. Realizările artistice sunt de nivel modest la toți trei.”[5]

De altfel, Petru Rezuș impune observația că operele lui Creangă sunt parcuse de la un capăt la celălalt de anumite curente subterane, care le asigură individualiatatea și un anumit facies literar. Poveștile nu sunt scrise de dragul poveștilor; fiecare dintre ele are de argumentat ceva, are o temă veșnic-umană și veșnic-valabilă. Pentru a valorfica tot ce strânsese o viață întreagă “din popor”, el caută motive pentru a se dezlănțui și ele îi vin la îndemână, fiindcă sunt multe: persecuția unei văduve cu copii orfani, răutatea unei scoacre, însurătoarea complicată a unui fecior tomnatic, zgârcenia unei babe, neghiobia unui sărac pe care îl învață nevoile să se întreacă și cu dracii, hoinărealea unui soldat eliberat, fără prindere, și lecția ce i-o dă Morții, răutatea și dușmănia unui spân și “ajutorarea cosmică” a feciorului de împărat etc. Această tematică nu este rânduită în povești ci convertită în nuvele.

Bibliografie

Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Vladimir Streinu, op.cit., p.70

[2] Petru Rezuș, op.cit., p.84

[3] Petru Rezuș, op.cit., p.84

[4] G.Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1994, p.419-431, apud Petru Rezuș, op.cit., p.85

[5] Petru Rezuș, op.cit., p.85