SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Sensul umorului

“Opera lui Creangă, ieșită din cea mai irecuzabilă matrice populară, contaminant și mai cu seamă eliberator optimistă, învață pe oameni îndeosebi dragostea de viață chiar sub forme de care putem râde. Creangă râde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă și îngăduitoare, râde de semeni, de ființe care îi seamănă lui însuși și râde de sine, cum ar râde de oricine altul. “Satira” lui dezvălui condiția omului, de care nu omul e vinovat, fiind de aceea demn de iubit și de salvat. Mijlocul lui Creangă de a-și salva semenii se numește “umor” și el a preluat acest mijloc direct din mâinile crăpate de muncă ale poporului român, ale acestui popor care se elibera în spirit de ceea ce nu se putea elibera astfel. Povestitorul nostru nu crede în vinovăția oamenilo de care râde, cum cred toți autorii satirici. Originalitatea lui cea mai adâncă, venită de lângă o filozofie care e mai mult înțelepciune și echilibru moral,, stă în puritatea umorului, nealterat nici de cea mai fugace intenție satirică.”[1]

Poporul nostru, care este glumeț din fire și plin de umor în sentințele și observațiile sale, respectă un ritual anume al umorului, de la caz la caz. Cu o psihologie extrem de fină, românul, “pipăie” mai întâi persoana cu care vorbește; nu se întinde la “lafuri” și la “izvoane” cu necunoscuți. Umorul, ca atitudine spiritualizează, înflorește numai într-un mediu prielnic, înclinat spre veselie și bună dispoziție, fără primejduirea celor ce-l practică, adică eliminând răutatea și batjocora, precum și călcarea în picioare a amorului propriu. Chiar și într-un astfel de mediu nu toți au aceeași atitudine față de umor. Fiind numai o formă, a categoriei estetice a comicului și cerând o atitudine specifică din partea celor ce-l practică, umorul stă pe muchie de cuțit și oricând se poate degrada.

De fapt, umorul este sarea graiului și cel dintâi care a înțeles acest lucru la noi, folosindu-se de cuvinte, a fost Creangă. Umorul scriitorului este ființial, total, de universală înțelegere umană, de optimism debordant, nu “țărănesc”, cum este categorisit în grabă de cei ce nu analizează umorul, nici nu-l deosebesc de comic. Umorul lui Creangă este de cea mai pură esență, se prăvălește din înaltul ființei sale ca o lavină; este categorisit “țărănesc”, fiindcă își are sorgintea în folclor, iar folclorul este după părerea unora “țărănesc”; “scriitorii culți” fiind una și folcloriștii fiind alta. Teoreticienii folcloriști, cei mai mulți dintre ei fără talent literar, impun numai informatori “țărani”, fără să țină seama că unii folcloriști sunt din familii țărănești și s-au învățat a povesti ca și țăranii, adaugând frumuseții folclorice altă frumusețe decantată în sufletul lor, așa cum au făcut mulți.[2] Prin umor Creangă etalează o dimensiune sensibilă a spiritualității poporului iar calificativul “țărănesc” reflectă realitatea, câtă vreme nu este folosit cu sens peiorativ. Umorul său cuprinde toate coordonatele optimste și stenice ale veseliei; el se desprinde din anumite cuvinte regionale care-l leagă de lumea în care s-a născut și pe care, cu toate afinitățile sale, scriitorul s-a străduit să o redea prin munca sa de faur. Conchidem că umorul lui Creangă este inimitabil, ceea ce s-a dovedit de la moartea genialului clasic până azi.

Studiul mijloacelor de exprimare ale lui Creangă în opera sa sunt strâns legate de formația profesională, culturală și estetică. Scriitorul nu poate fi desprins de graiul popular în multidimensionalitatea sa formativă, dar deschiderea sa către lumea este totală. Nici poporul nu este în fiecare clipă cu o creație folclorică pe buze deși folclorul este manifestarea artistică a poporului nu numai în domeniul graiului său, ci și în joc, în cântec, în port, în obiceiuri, în datini ș în tradiții. Ion Creangă este astfel organic legat de graiul nemțean, cât și de toate tradițiile nemțene, dar opera sa nu poate fi redusă, unilateral și subiectiv, numai la această constituantă folclorică. În ceea ce cunoaștea Ion Crengă atât de bine, deci în folclorul poporului nostru, sunt sedimentări de milenii, încât se poate vorbi de o arhaitate a lumii pe care ne-o prezintă scritorul. Nu este vorba doar de leacurile străvechi, de eresurile unei luimi prăbușite, ci de moșteniri mai apropiate, cum sunt cele arhicunoscute de Ion Creangă în lumea copilăriei sale. Folclorul are o anumite ritmicitate, o anumită cadență gravă și o folosire șlefuită a cuvintelor, modelată de prea multă rostire, ca a pietrelor în vad; dăm în colinde, în urături, în orații, în bocete și chiar în descântece de graiul cântat al Psaltirei cu psalmii, al Ceaslovului cu ceasurile rituale și al Psaltichiei cu cele opt glasuri mari și mici. Formația lui Ion Creangă, folclorică și școlară s-a dezvoltat cu aceste cărți în mână, fiindcă din ele se învăța pe vremea lui, iar Ioan Humulescu de sub deal spunea că Psaltirea este “cheia tuturor învățăturilor”. Să mai insistăm și asupra faptului că poporul prindea foarte multe zicale, vorbe cu tâlc și vorbe de duh, precum și proverbe de la slujbele bisericești. Paremiologia se desprindea la Parimei, cum a auzit și Smaranda, mama scriitorului, că “omul învațăt înțelept va fi și pe cel neînvățat slugă-l va avea”. Aceste Paremii, de care vorbește Smaranda, erau fragmente alese și citite la slujbe din Proverbele lui Solomon, din care foarte multe au intrat în folosința poporului, care și-a pus amprenta geniului său pe ele, unele ajungând de nerecunoscut de exemplu: lăcomia aduce pierderea vieții (Prov.lui Solomon, I, 19) = Lăcomia pierde omenia (Poporul); Ascultă învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale, căci ele sunt ca o cunună pe capul tău (Prov.lui Solomon, I, 8-9) = învățătura bună e pe cap cunună (Poporul); Omul de nimic, omul necinstit și viclean umblă cu minciuna pe buze (Prov.lui Solomon, VI, 12) = Minciuna e cucoană mare și la cei nevrednici are căutare (Poporul); Nu te uita la vin cum este roșu, cum scânteiază în cupă și cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un șarpe mușcă și ca o viperă împroașcă venin (Prov.lui Solomon, XXIII, 31-32) = Cine bea vin varsă venin (Poporul) etc.[3]

Opera lui Creangă, prin utilizarea proverbelor, construcțiilor lingvistice cu mare încărcătură morală are și un caracter didactic; în fiecre vorbă folosită cu tâlc transmite o fărâmă din filosofia de viață a omului din popor, care deși neșcolit fiind și-a dobândit înalta înțelepciune – în mare parte – din învățătura bisericească, sau transmite o mustrare, o acuză (uneori char prin intermediul ironei) la adresa une nedreptăți sau a unei stări nefirești de lucruri.

Bibliografie

Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Vladimir Streinu, op.cit., p.110, 111

[2] Petru Rezuș, op.cit., p.167

[3] Petru Rezuș, op.cit., p.171, 172