„Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație”. Recenzie
Coord. Peter Senge, Nelda Cambron-Mccabe, Timothy Lucas, Bryan Smith, Janis Dutton, Art Kleiner
Scriu câteva rânduri despre cartea lui Peter Senge, Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație (Editura Trei, ediția a doua, 2016, traducere de Zinaida Mahu), mânată de bucuria de a vă împărtăși emoția descoperirii unei cărți excelente, complete și foarte bine documentate în același timp. Cu regretul că nu am ajuns mai devreme în posesia ei, prima oară apărând în 2012, am studiat ediția completată și m-am bucurat de fiecare capitol.
Peter Senge HYPERLINK “http://bookaholic.ro/carte-film-si-conversatie-cu-ian-mcewan.html” nu are nevoie de nicio prezentare în rândul cititorilor interesați de managementul organizațional. El și-a câștigat renumele, fiind unul dintre cei mai buni și mai căutați scriitori contemporani în acest domeniu. Este autorul cărții A cincea disciplină: arta și practica organizațiilor care învață (Business Tech, publicată în România în 2012). Considerat de The Economist ca fiind unul dintre cei 50 de gânditori, cele mai influente persoane din lume în domeniul managementului afacerilor, Senge a devenit interesat de educație după succesul în diferite universități din SUA a carții devenită best-seller A cincea disciplină. Publicată în Statele Unite în 1990, cartea conține cheile pentru a face competitivă orice instituție cu ajutorul unei strategii de învățare.
În 1991, Senge a fondat Societatea pentru Învățarea Organizațională (SOL), o rețea de inovație în procesul de învățare, la care participă mai mult de nouăsprezece mii de companii și organizații, școli publice și private din diferite părți ale lumii.
Acum, când i-am citit această carte ce devoalează o scriitură atentă, o mână susținută de cercetări asidue și o dorință acerbă de a optimiza învățământul actual și viitorul educației, sunt și mai convinsă de importanța a ceea ce autorul încearcă să facă pentru acest sistem atât de aspru criticat în ultimele decenii.
Împreună cu Nelda Cambron- McCabe (care predă cursuri de leadership educațional), Timothy Lucas (cu experiență de predare la toate nivelurile de învățământ în Canada, Statele Unite și Europa), Janis Dutton (consultant educațional și activistă comunitară), Bryan Smith (cunoscut la nivel internațional în calitate de autor și speaker în domeniul leadershipului și învățării organizaționale) și Art Kleiner (scriitor, editor și educator), Peter Senge a scris o carte complexă și multiplu documentată, perspectivele de abordare fiind complementare și excepțional interpuse.
Sunt mai bine de 25 de ani de când Peter Senge s-a specializat în generarea capacităților de învățare în cadrul organizațiilor care au dorit să dezvolte capacități noi pentru procesele de inovare și învățare continuă. În tot acest timp a călătorit în întreaga lume și a consiliat numeroase organizații, de toate tipurile.
În Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație, Senge analizează problema educației școlare și confirmă schimburi necesare în paradigma pentru adaptarea educației la realitățile secolului XXI. Critică drastic practica educațională inspirată de prima revoluție industrială, producția de masă cu mici dictatori (profesori), care împărtășesc cunoștințele lor, intimidând majoritatea elevilor.
Viziunea lui Senge de a realiza școli care învață este ca elevii și profesorii să învețe împreună, că elevii au un rol-cheie în practicile educaționale. Un alt mod de a pune problema, dar, în esență, aceeași afirmație: o revoluție educațională. Totodată, autorul se întreabă când aceste sfaturi vor fi abordate în cadrul Ministerului Educației.
Peter Senge valorifică cunoștințele din domeniul afacerilor, pentru a îmbunătăți învățământul și politicile educaționale. Pleacă de la prototipul a “cinci discipline” esențiale pentru transformarea la nivel organizațional (măiestria personală, viziunea împărtășită, modelele mentale, învățarea în echipă și gândirea sistemică). Cartea propune o multitudine de idei inovatoare pentru politicile educaționale, având la bază abordarea diferențiată, respectarea demnității copilului, gândirea sistemică, aspectul etic al școlarizării, reînnoirea leadershipului educațional, perfecționarea temeinică a profesorilor, adaptarea curriculumului la situația locală și regională și renunțarea la didactica axată pe memorare, teste standardizate și teme pentru acasă. În consecință, școlile sunt privite ca niște sisteme vii (și nu ca niște mașini), a căror eficiență depinde de felul în care dascălii, managerii, inspectorii, copiii și părinții lor, precum și autoritățile comunitare reușesc să coopereze și să se alinieze la schimbările sociale, economice, tehnologice și de viziune a noii generații.
Cartea Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație se oprește, în cele șaisprezece capitole care o compun, asupra celor mai importante trei medii de învățare, de la nivelul micro, până la cel macro: sala de clasă, școala și comunitatea, fiind un instrument excelent pentru profesori, pe care îi pregătește pentru a crea clase care învață, îi ajută să-i descopere pe elevi, să transforme activitatea la clasă după metoda “tensiunii structurale” și a “gândirii sistemice”, să regândească rolul evaluării ca învățare și responsabilitate, să-și reconsidere schema mentală a primei întâlniri cu o clasă de elevi sau a consultațiilor cu părinții. Directorii și inspectorii vor conștientiza care este rolul viziunii împărtășite în școală, vor învăța să pornească de la “realitatea curentă” dacă doresc să obțină succesul în instituțiile lor, vor identifica rolul perfecționării active și constructive a personalului și vor îndepărta imaginea școlii de aceea a unui cadru impus de putere. Valoarea deosebită a cărții vine din explicațiile foarte bine elaborate, din exemplele de bune practici, ilustrate excepțional și din importanța ei pentru o largă categorie de public (educatori, elevi, părinți, sisteme comunitare).
Cu siguranță, mulți dintre noi ne-am confruntat cu următoarea afirmație: „Învățământul este din ce în ce mai slab” – fie din postura celui care oferea un feed-back, fie din poziția celui care îl primea. Ce ne sugerează aceste cuvinte? Nemulțumire, eșec, recunoașterea faptului că rezultatul putea fi mai de calitate? Desigur că toți ne-am dori mai mult, însă ne-am obișnuit să facem lucrurile în tiparul clasic. Acest calificativ pe care noi înșine îl dăm școlii ar putea fi schimbat, iar cartea lui Peter Senge ar putea fi un început al transformării în viziune și acțiune.