În secolul al XIX-lea, acești antreprenori au transformat Germania într-o putere economică. Lecția pe care o putem învăța de la ei astăzi
Istoria Europei secolului al XIX-lea a fost marcată de evenimente majore: participarea cetățenilor la viața politică, nașterea națiunilor, industrializarea, apariția metropolelor, emigrația; evenimente ce vor transforma definitiv și radical societatea europeană. În lucrarea de față, ne-am propus să analizăm dezvoltarea industrială a Germaniei în a doua jumatate a secolului al XIX-lea și principalii ei „actori”, fie că e vorba de industriași sau de antreprenori. Însă, înainte de a vorbi despre aceste subiectul propriu-zis, cred că este important să vedem cauzele acestei dezvoltări industriale în contextul politic german din a doua jumătate a secolului și în cel al progresului industrial pe plan european. Ambele chestiuni în cauză vor dezvolta factorii creșterii ecomonice ce vor face ca Germania să ajungă în intervalul 1905-1910 a doua putere economică și industrială din lume, fiind surclasată de America, și prima în Europa, reușind sa depășească economia britanică.
La sfârșitul războaielor napoleoniene harta popoarelor germane este radical modificată, Congresul de la Viena, dominat de spiritul Sfintei Alianțe, restituind unui număr de trezeci și șase de suverani germani întreaga autoritate de care se bucuraseră înainte. Este de menționat faptul că înainte de Revoluție existau aproape patru sute de state germane.[1] După Congres, Confederația Germană este compusă din cinci regate (Prusia, Bavaria, Saxonia, Hanovra, care va disparea din anul 1866 în urma unui război cu Prusia și Wutemberg), treisprezece principate și optsprezece mari ducate.
La 25 ianuarie 1849 ia naștere un Imperiu German, iar trei luni mai târziu va avea și o constituție. La 28 martie, regele Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea este ales împărat al Germaniei, dar va evita primirea coroanei, hotărând să o accepte doar dacă îi va fi propusă de prinți, nu numai de către Parlamentul de la Frankfurt. El va acționa prudent pentru a realiza acest lucru, dând naștere în mai 1848 „Alianței celor trei regi” (cel al Prusiei, al Saxei și al Hanovrei). Își propunea constituirea Germaniei într-un stat federal condus de un președinte și asistat de un colegiu al prinților. Majoritatea celor din nord acceptă propunea, însă cei din sud nu se vor alia. În 1850 este creată o „Alianță restrânsă” și este ales un parlament convocat la Erfut.[2]
Războaiele cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) duc la unificarea Germaniei, fiind perioada când se afirmă la conducerea Germaniei, Bismarck. Reichul era alcătuit din 25 de state suverane, patru regate, șase mari ducate, patru ducate, opt principate, trei orașe libere, plus teritoriul imperial Alsacia-Lorena anexat în 1871. În perioada lui Bismarck, Germania reușește să depășească stadiul de stat agrar, devenind un stat industial.[3]
După cum menționam anterior, o a doua cauză generală a dezvoltării industriale germane este „Revoluția industrială” europeană. Aceasta a început să se manifeste în jurul anilor 1780 în Marea Britanie, răspândindu-se în cursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea în întreaga Europă de nord-vest. Chiar dacă ritmul și forma acestui fenomen diferă cu mult de la o țară la alta, el are peste tot caracteristici comune, printre care putem enumera utilizarea noilor forme de energie, care leagă cărbunele de mașina cu aburi, mecanizarea producției și apariția metalurgiei moderne, care folosește cocsul, o puternică creștere economică adusă la sectoare de bază și o nouă formă de organizare a muncii, care înlocuiește sistemul tradițional artizanal cu concentrarea capitalurilor și oamenilor în jurul marilor unități productive. Procesul de industrializare a fost precedat de o perioadă de pregătire, ce nu se manifestă peste tot la fel. În Germania acestă perioadă se manifestă între 1850 și 1800, mai târziu față de Anglia (1780-1820) sau Franța (1830-1870).[4] Totuși de poate adăuga aici, gândindu-ne la Max Weber – „Etica prostestantă și spiritul capitalismului”, și faptul că pe teritoriul german exista o tradiție proto-industrială, în care erau prezente artizanatul și meșteșugăritul. Între 1850 și 1914 industrializarea Europei se accelerează, producția industrială devenind de șapte ori mai mare în acestă perioadă, această creștere datorându-se progreselor industriei din prima jumatate a secolului, dar și datorită noilor industrii și energii.[5] În acestă perioadă siderurgia face un salt imens odată cu perfecționarea procedeelor care permit transformarea fontei în oțel, metalurgia tinzând să devină indicatorul cel mai sigur al activității și puterii economice. Cărbunele va rămâne principala sursă de energie datorită mașinii cu aburi, rămânând baza puterii economice a Europei. Pe langă aceste trei sectoare cheie ale dezvoltării industriale, incepând cu deceniul al optulea, se vor dezvolta noi ramuri industriale, rezultat al cercetării științifice din a doua jumătate a secolului. Cea mai importanta industrie de acest gen este cea chimică, ea stând la baza industriei farmaceutice, dar și a celei textile, a îngrășămintelor agricole etc. Electricitatea este principala inovație a acestui sfârșit de secol, devenind sursă de energie pentru motoare, dar fiind folosită și ca metodă de iluminat.[6] Între revoluția industrială, revoluționarea transporturilor și a mijloacelor de comunicare se crează o interdependență, ceea ce va permite scurtarea distanțelor, stimulând sectoarele metalurgiei, mineritului și lucrărilor publice. Aceste fenomene se produc în navigația maritimă, dar și în transporturile feroviare, ce se dezvoltă de la 40 de mii de km la început la 330 de mii la începutul războiului. În Germania rețeua feroviară crește de la 20000 km în 1870 la 61000 km în 1914, iar principala cale navigabilă este Mittelland Kanal.
Mare noutate a celei de a doua etapă a industrializării este dezvoltarea spectaculoasă a economiei germane. Chiar dacă industrializarea e anterioară unificării, cea din urmă favorizează accelerarea fenomenului prin creare unei mari piețe de desfacere, eliminându-se treptat concurența străină prin adoptarea în 1878 a unor tarife de protecției foarte mari. Din momentul în care a avut o moneda solidă, marca fiind adoptată în 1873, Reichul își va folosi principalele atuuri economice, mai exact resursele naturale abundente (potasa din Alsacia și carbunele din regiune Ruhr – se va produce între 1880 și 1913 triplarea producției germane de huilă, de la 59 la 190 de milioane de tone), puternica creștere demografică, în ciuda unei masive emigrări spre continentul american (populația crește de la 45 de milioane în 1871 la 65 de milioane în 1914)[7]. Aici putem analiza cel mai bine situația printr-o paralelă cu un alt stat concurent la supremația industrială a Europei, Franța. În 1850 Federația Germană avea cam toți atâți locuitori ca Franța, dar o capacitate industrială incomparabil mai scăzută. În 1871, un Imperiu German unificat era deja oarecum mai populat decât Franța, dar cu mult mai puternic din punct de vedere industrial.[8] Creșterea demografică va atrage după sine și deplasarea populației rurale către marile metropole și către zonele industriale, modificându-se în felul acesta și procentajul dintre populația care lucra în agricultură și cea care lucra în industrie. Aceste schimbari majore se pot exemplifica în cifre: Berlinul avea o populație de 378 de mii în 1849, ajungând la aproape un milion în 1875.[9] Procentajul persoanelor care lucrează în industrie crește de la 41% în 1895 la 43% în 1907; numărul muncitorilor crește la 5,9 milioane la 8,6 milioane.[10] La aceste principale cauze mai pot fi adăugate profesionalizarea tot mai intensă a angajaților, disciplina socială bazată pe un naționalism intens, existența unei clase conducătoare unite, în care marii proprietari agricoli sunt de acord cu marii patroni industriași pentru a se realiza progresul economic, dar mai ales dinamismul întreprinzătorilor.
Mai trebuie adus în discuție și rolul băncilor în procesul de dezvoltare industrial. Marile bănci private își vor angaja capitalurile în sectoarele cele mai dinamice ale economiei, contribuind la delimitarea adevăraților poli economici și geografici ai dezvoltării, susținând regiunile cele mai apte pentru o puternică creștere industrială, în cazul Germaniei regiunea Ruhr.[11] .
Există un model istoric potrivit căruia, cu cât este mai înapoiată o economie și cu cât a pornit mai târziu industrializarea, cu atât mai mult trebuie să se bazeze pe propriile metode pe scara largă de a mobiliza economiile. În țările occidentale dezvoltate, resursele private și piața de capital erau cu totul adecvate. În Europa Centrală, băncile și instituțiile similare au trebuit sa acționeze mult mai sistematic. Oricât de bună sau de rea este această teorie, nu încape îndoiala că băncile au jucat un rol important mult mai mare ca făuritoare și conducătoare ale industriei în Germania, decât în vest. Este și cazul lui Krupp care s-a dezvoltat atât de rapid între 1855 și 1866, încât i s-a terminat capitalul.[12] Prima bancă din Germania, Schaffhausensche Bankverein, a fost făcută pe baza modelului francez de la Credit Mobilier. Ea a fost fondată la inițiativa ministrului Camphausen- Hansemann în 1848 pentru a salva banca Schaffhausen, care eșuase din cauza unei serii de investiții proaste în Renania. Până atunci antreprenorii puteau împrumuta doar sume modeste de la bănci private sau de investitori străini, dar cele mai multe întreprinderi au avut finanțare proprie și prin urmare erau subcapitalizate și extrem de vulnerabile. Un număr important de bănci au fost fondate de-a lungul aceleiași linii: Darmstädter Bank a lui Gustav Mevissen și Österreichsiche Kreditanstalt a familiei Rothchild fondată în 1855. Discontogesellschaft a fost deschisă în anul următor. Aceste bănci noi manipulau tot felul de afaceri, de la conturi individuale la investiții pe termen lung în industrie. Legăturile între băncile mari și marea industrie au fost foarte apropiate și se formase o rețea complexă de directorate de centralizare și de investiții care asigurau faptul că cele două sectoare vor lucra în strânsă colaborare pentru beneficiul lor reciproc.[13] În această perioadă principalele bănci germane sunt Deutche Bank, Disconto, Dresder Bank și Darmstädter Bank.
Cei mai importanți industriași în această perioadă sunt familia Krupp, în industria metalugică și a armamentului, August Thyssen în metalurgie, Robert Bosch, Siemens și compania Allgemeine Elektrizitat Geselschaft (AEG), condusă de Walther Rathenau, în industria electrică si electrotehnică, și companiile Bayer și Badische Anilin und Soda Fabrik (BASF), în industria chimică și farmaceutică. Vom analiza pe rând aceste companii.
Familia Krupp are o lungă istorie industrială în spate. Cel care va dezvolta cel mai bine afacerile familiei va fi Alfred, născut în 1812. El este fiul lui Frederich, care deținea o mică afacere în industria oțelului, lucrând după o formulă britanică pe care o ținea secretă. Va începe să își construiască furnale speciale din 1818, afacerile sale ajungând un alt nivel de dezvoltare.[14] În 1848, Alfred, preia controlul asupra fabricii, care era principala producătoare de oțel și fier din Essen.[15] Din 1847 el a început să lucreze la noi modele de arme. În 1850 va prezenta la Londra invențiile sale în materie de armament, iar Prusia va comanda imediat 300 de de tunuri. Va vinde apoi aceste arme și Rusiei, Austriei, Franței, Statelor Unite, Chinei, Japoniei și Turciei.[16] În 1862, va introduce pe continent procedeul Bessemer. Va dota cu armament armata prusacă în timpul războiului dintre aceasta și Franța (1870-1871)[17], când va fi numit „Regele Armelor”[18]. Alfred va muri în 1887, la conducerea afacerilor urmându-i fiul său, Friederich Alfred. Acesta va propulsa această afacere, ajungând să dețină controlul pe industria de fier si oțel din Germania, înaintea primului război mondial. Când a preluat de la tatăl său conducerea în 1886, concernul său număra 43.000 de angajați, ajungând ca în 1918 să aibă 167.000.[19] Ce este cel mai important la acestă companie, e faptul că a realizat unul dintre cele mai ample programe de protecție socială, care cuprindea un fond de asigurări de sănătate, creat în 1853, un spital construit în 1870, la care s-a mai adăugat la începutul secolului, un sanatoriu pentru convalescenți, o clinică stomatologică și o mică maternitate. Programul social mai includea și un sistem de pensii pentru muncitori, ajutoare de muncă pentru cei săraci, subsidii de viață și locuințe în colonie pentru pensionari. Krupp a lansat și un plan de construcții de locuințe și a contribuit la susținerea cooperativelor de consum.[20]
Pe piața metalurgiei se va impune și familia Thyssen. August Thussen va construi o uzină metalurgică la Duisburg în 1867. În 1871 va fonda la Mülheim (Ruhr) compania Thylssen & Co. KG., punctul de plecare al concernului Thyssen-Hüte AG. Îi va succeda la conducere fiul său Fritz, care se va implica foarte mult în politica nazistă.[21]
După cum aminteam anterior, se vor dezvolta noi ramuri ale industriei, Germania reușind să se impună în plan european și pe acest segment. Una dintre cele mai importante ramuri ale noiilor industrii este cea electrică. Unul dintre principalii industriași în acest domeniu va fi familia Siemens. Ernst Werner von Siemens va crea în 1847 la Berlin, împreună cu J. G. Halske un mic atelier de reparații pentru telegraf. Este punctul de plecare al marii firme Siemens&Halske. În anul următor primesc o ofertă din partea guvernului de a construi prima linie de telegraf prin cablu din Germania, între Berlin și Frankfurt. În urmatorii ani, el va lucra la o serie de invenții care să dezvolte firma. Se va extinde și în Anglia în 1858, afacerile de aici fiind coordonate de către fratele său William, și el inventator. El a inventat 1879 cuptoarele electrice de tip arc, care sunt și astăzi folosite în industria fierului, oțelului și a metalelor neferoase. Un alt frate, Friederich va dezvolta industria sticlei. [22]
Tot pe această piață își va găsi locul și Robert Bosch. Acesta va deschide la 15 noiembrie 1886 un atelier de mecanică fină în Stuttgart, cu un asociat și un ucenic, optând pentru locul acesta datorită perspectivelor economice ale orașului. La început s-a concentrat pe construirea și instalarea tuturor tipurilor de echipamente electrice, inclusiv instalații de telefonie. Va pleca de la un capitalul de exploatare de 10 mii de mărci, investind cea mai mare a veniturilor modesteale companiei în utilaje noi. El va crea un produs, care a devenit rapid o piesă de bază în producția firmei, dispozitivul magnetic de aprindere. În 1887, la cererea unui client, Bosch a fabricat acest dispozitiv, care a fost bazat pe un produs fabricat de Deutz, un producător de motoare din Köln. Bosch a făcut îmbunătățiri la acesta și a obținut primul său succes economic. Scopul magnetului de aprindere era de a genera scânteia electrică necesară pentru a provoca aprinderea unui motor cu ardere internă. În 1897, Bosch a fost primul care a adaptat dispozitivul la un motor de vehicul. În 1901 își va deschide propria fabrică, folosind 45 de asociati. Bosch a început extinderea activității sale în alte țări europene în 1898, inițial în Marea Britanie și, apoi, în anii care au urmat, în Franța, Austria, și Ungaria. Își va deschide primul birou de vânzări în Statele Unite în 1906, iar prima sa fabrica de acolo în 1912. Ca angajator, Robert Bosch s-a străduit să mențină foarte strâns relațiile dintre el și colaboratorii săi, dorind ca ei să se simtă integrați pe deplin în afaceri și a operațiunilor sale. În cele din urmă, dorința de a-și asuma responsabilitatea, de asemenea, a adus beneficii financiare, exprimând această relație de reciprocitate, după cum urmează: „Eu nu plătesc salarii bune, deoarece am o mulțime de bani. Am o mulțime de bani pentru că eu plătesc salarii bune”.[23]
O altă ramură industrială la care germanii vor fi lideri pe piața europeană este cea chimică. Cea mai cunoscută companie este fară îndoială Bayer, datorită celui mai popular produs al lor, aspirina. Parteneriatul general Friedr Bayer et Comp. a fost fondat pe 1 august 1863 în Barman, acum un cartier al orașului Wuppertal, de vânzatorul de vopsea Friedrich Bayer (1825-1880), și maestrul vopsitor Johann Weskott Friedrich (1821-1876). Obiectul a companiei a fost fabricarea și vânzarea de coloranți sintetici. Fabricarea coloranților din gudron de cărbune a fost inventată câțiva ani înainte, deschizând un nou domeniu de afaceri pentru industria chimică, aflată încă la început. Invenții noi, cum ar fi sinteza de colorant roșu de alizarină, și cererea puternică pentru vopsele de gudron a condus la o creștere rapidă a acestei industrii. Multe fabrici de coloranți au fost construite în acest moment, dar numai companiile inovatoare, cu laboratoarea de cercetare proprii și capacitatea de a profita de oportunitățile de pe piața internațională, au reușit să supraviețuiască pe termen lung. Bayer a fost una dintre aceste companii. În 1881 Bayer a fost transformată într-o societate pe acțiuni numită Farbenfabriken vorm Friedr. Bayer & Co. Creșterea companiei este impresionantă, forța de muncă a crescut de la trei angajați în 1863 la mai mult de 300 în 1881. Un laborator științific a fost construit în Wuppertal-Elberfeld, care a fost, de asemenea, sediul central al companiei din 1878 până în 1912, stabilind noi standarde în domeniul cercetării industriale. Eforturile de cercetare Bayer a dat naștere la numeroași coloranți și produse farmaceutice, inclusiv „drogul a secolului”, aspirina, care a fost creată de Felix Hoffmann și a lansată pe piață în 1899. Comapania se va extinde foarte mult și pe piața externă, ajungând ca în 1913, 80% din producția sa să fie exportată.[24]
Cea mai impotantă firmă germnă în industia chimică nu este Bayer, ci BASF (Badische Anilin und Soda Fabrik). Cel care va dezvolta această afacere este Engelhorn Friedrich, proprietarul unei companii de cărbune în Mannheim. În 1861, el începe sa producă fucsină, un colorant roșu, și anilină, materialul brut obținut din gudron de huilă. La data de 6 aprilie 1865 fondează o societate pe acțiuni în Mannheim sub numele de Badische Anilin&Soda-Fabrik. Produsele sale nu sunt foarte apreciate pe piață la început, de aceea în 1868, BASF îl numește pe chimistul Heinrich Caro (chimist de la acum până în 1889), în calitate de cercetător principal. Primele activități de cercetare au avut loc într-un laborator din Mannheim. În colaborare cu alți doi profesori din Berlin, Carl Graebe și Carl Liebermann, Caro sintetizează cu succes primul colorant natural în 1869, alizarina, un colorant roșu, utilizat în principal pentru vopsirea bumbacului, astfel BASF devenind prima poveste de succes la nivel mondial. Sunt descoperiti alți coloranți noi, cum ar fi eozina și auramina, apoil metilena în 1876. Compania își dezvoltă vânzările, având centre la New York, Moscova sau în Franța. Cercetările vor continua, având în până în 1888 șaizeci de brevete, iar până la 1900 numărul lor va crește până la 468.[25]
Așadar, după cum am putut observa, explozia industrială din Germania în a doua jumatate a secolului al XIX are mai multe cauze. Prin unificarea teritoriilor germane, statul a putut impune politici fiscale și de protejare a producției naționale, iar industriașii au mizat, pe lângă segmentele industriale de bază, care au prosperat datorită exploatării resurselor naturale, pe noi segmente inovatoare, cum ar fi industria chimică sau cea electrică. Datorită calității, produsele germane s-au extins și pe piețele externe (cum este cazul lui Bayer care exporta la începutul secolului al XIX 80% din producție), reușind să concureze cu cele franceze sau engleze, depașindu-le, Germania câștigând astfel supremația europeană la nivelul industriei.
Bibliografie:
- Grand Larousse Encyclopédique, vol. VI și vol. X, Paris, Librairie Larousse, 1962.
- Omul secolului al XIX-lea, volum coordonat de Ute Frevert și Haeinz-Gerhard Haupt, trad. Ion Mircea, Iași, 2002.
- The Encyclopedia Americana, by Donald T. Pitcher, vol. XVI și vol. XXIV, New York, Americana Corporation, 1964.
- BEAUD, Michel, Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, trad. Claudiu Constantinescu, Chișinău, Ed. Cartier, 2001.
- BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, „Naționalismele și Concertul european. Secolul XIX (1815-1919), traducere de Monica Timu, Iași, Ed. Institutul European, 1998.
- Hobsbawn, Eric, Era capitalului (1848-1875), trad. Andreea Codruc, Florin Sicoie, Chișinău, Ed. Cartier, 2000.
- KITCHE, Martin, A History of Modern Germany. 1800-2000, Oxford, Balckwell Publishing, 2006.
- LAYTON, Geoff , De la Bismark la Hitler: Germania 1890-1933, trad. Simona Ceaușu, București, Ed. All, 2002.
- www.basf.com (21.05.2012).
- www.bayer.com (20.05.2012).
- www.bosch.com (20.05.2012).
[1] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV, „Naționalismele și Concertul european. Secolul XIX (1815-1919), traducere de Monica Timu, Iași, Ed. Institutul European, 1998, p. 71.
[2] Ibidem, p. 82-84.
[3] Geoff Layton, De la Bismark la Hitler: Germania 1890-1933, trad. Simona Ceaușu, București, Ed. All, 2002, p. 7-8.
[4] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p.88-89.
[5] Ibidem, p.197.
[6] Ibidem, p.197-199.
[7] Ibidem, p.204-205.
[8] Eric Hobsbawm, Era capitalului (1848-1875), trad. Andreea Codruc, Florin Sicoie, Chișinău, Ed. Cartier, 2000, p. 56-57.
[9] Ibidem, p.244.
[10] Michel Beaud, Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, trad. Caludiu Constantinescu, Chișinău, Ed. Cartier, 2001, p.167.
[11] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p.202.
[12] Eric Hobsbawn, Era capitalului, p.258.
[13] Martin Kitche, A History of Modern Germany. 1800-2000, Oxford, Balckwell Publishing, 2006, p. 39-40.
[14] The Encyclopedia Americana, by Donald T. Pitcher, vol. XVI, New York, Americana Corporation, 1964, p.548.
[15] Ibidem, p. 547-548.
[16] Grand Larousse Encyclopédique, vol. VI, Paris, Librairie Larousse, 1962, art. Krupp
[17] The Encyclopedia Americana, vol. XVI,p. 548
[18] Grand Larousse Encyclopédique, același art. de mai sus.
[19] The Encyclopedia Americana, vol. XVI,p. 548
[20] Omul secolului al XIX-lea, volum coordonat de Ute Frevert și Haeinz-Gerhard Haupt, trad. Ion Mircea, Iași, 2002, p.51.
[21] Grand Larousse Encyclopédique, vol. X, Paris, Librairie Larousse, 1964, art. Thyssen
[22] The Encyclopedia Americana, by Donald T. Pitcher, vol. XXIV, New York, Americana Corporation, 1964, p. 793.
[23] Robert Bosh: Life and History (format PDF) pe www.bosh.com (20.5.2012).
[24] www.bayer.com (20.5.2012)
[25] www.basf.com (21.05.2012).